Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Olivia Joules şi imaginaţia hiperactivă


Helen Fielding

06.06.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Helen Fielding
Olivia Joules şi imaginaţia hiperactivă
Editura Polirom, 2005


Traducere şi note de Dora Fejes



*****

Intro


Helen Fielding s-a născut într-un oraş industrial din Yorkshire şi a studiat la Oxford. A lucrat cîţiva ani la BBC, realizînd documentare despre Africa. De altfel, romanul său de debut din 1994, O cauză pentru celebrităţi, aclamat de critică la data apariţiei, are la bază experienţa africană a autoarei. În 1996, ziarista Helen Fielding dă lovitura cu romanul Jurnalul lui Bridget Jones, vîndut în milioane de exemplare în întreaga lume. Ecranizarea realizată de Universal Pictures în 2001, cu Renée Zellweger, Hugh Grant şi Colin Firth în rolurile principale, în regia lui Sharon Maguire, s-a bucurat, de asemenea, de mare succes. În 1999 publică un nou bestseller: Bridget Jones: La limita raţiunii, transpus, în 2004, pe marele ecran, cu aceiaşi Renée Zellweger, Hugh Grant şi Colin Firth în rolurile principale, sub bagheta regizorului Beeban Kidron.

După Bridget Jones, eroina sa care a făcut deliciul cititorilor din toată lumea, Helen Fielding o introduce în scenă, de data aceasta, pe Olivia Joules, editor de beauty şi reportaje de călătorie pentru prestigiosul Sunday Times, dar care visează să devină o ştiristă incisivă şi o jurnalistă adevărată, imaginîndu-se nu de puţine ori în pielea unui reporter trimis în misiuni secrete de monitorizare a războiului împotriva terorismului. Trimisă la Miami de către redactorul ei şef londonez, pentru lansarea unei creme de faţă, Olivia îl cunoaşte pe atrăgătorul dar dubiosul Pierre Ferramo, în care îl vede pe nimeni altul decît... Osama Bin Laden trecut prin zeci de operaţii estetice şi chitit să pună la cale un alt atentat mondial de proporţii.

*****

1 - Londra


- Problema ta, Olivia, este că ai o imaginaţie hiperactivă.
- Nu-i adevărat, a zis Olivia Joules indignată.

Barry Wilkinson, redactor la departamentul ştiri externe al ziarului Sunday Times, s-a lăsat pe spate în scaun, a încercat să-şi sugă burdihanul, s-a zgîit peste ochelarii în formă de semilună la mutrişoara nemulţumită de dinaintea lui şi a gîndit: Şi, pe deasupra, mai eşti şi al naibii de nostimă.
- Atunci, ce-a fost cu articolul ăla despre norul de lăcuste uriaşe şi cu colţi care se lăţise deasupra Etiopiei şi acoperise cu totul soarele? întrebă el.
- Deasupra Sudanului.

Barry oftă din rărunchi.
- Te-am trimis tocmai pînă acolo şi n-ai fost în stare să aduci decît doi greieri într-o pungă de plastic.
- Dar norul de lăcuste chiar a existat. Numai că o pornise deja spre Ciad. Acolo se reproduc ele. Şi, oricum, ţi-am trimis un articol despre animalele care mureau de foame la grădina zoologică.
- Olivia, era vorba doar despre un amărît de mistreţ - care mie, unul, mi s-a părut destul de dolofan.
- Îţi făceam rost de un interviu cu femeile acelea fundamentaliste şi cu un invalid rebel dacă nu mă chemai înapoi.
- Dar cu ultimul nou-născut al lui Posh şi Becks, despre care fusesei trimisă să faci un reportaj live pentru BSkyB, cum rămîne?
- Asta nu era o ştire cine ştie ce importantă.
- Slavă Domnului.
- Nu am inventat nimic în reportajul acela.
- Nu. Dar nici nu ai spus nimic în primele zece secunde. Ai stat acolo ca proasta-n tîrg, te-ai jucat, live, cu părul, după care ai zbierat brusc: "Copilul încă nu s-a născut, dar totul e extrem de interesant. Şi acum, legătura în studio".
- Nu a fost vina mea. Regizorul de platou nu mi-a dat semnalul pentru că un bărbat care avea scris pe burta goală: "Sînt copil din flori al familiei regale" tot încerca să intre în cadru.

Barry a răsfoit cu un aer extenuat vraful de comunicate de presă de pe birou.
- Uite ce e, scumpete...

Olivia s-a strîmbat. Într-o bună zi, o să-i zică şi ea "scumpete", să vadă dacă i-o plăcea.
-... eşti o ziaristă bună, ai simţ de observaţie şi intuiţie şi, după cum spuneam, o imaginaţie hiperactivă, iar noi, la Sunday Times, sîntem de părere că un liber-profesionist îşi poate folosi mult mai bine toate aceste calităţi în paginile de modă decît în cele de ştiri.
- Adică, acolo unde apele sînt mai puţin adînci, da?
- Apele sînt întotdeauna adînci în domeniul modei, drăguţă.

Olivia a chicotit.
- Nu-mi vine să cred că ai spus aşa ceva.

Barry a început şi el să rîdă.
- Poftim, a zis el şi a extras un comunicat de presă de la o firmă de cosmeticale, dacă vrei într-adevăr să călătoreşti, uite-aici o lansare săptămîna viitoare, la Miami, e vorba de un parfum sau o cremă de faţă sau aşa ceva.
- Lansarea unei creme de faţă, a zis Olivia dezamăgită.
- J-Lo sau P. Binny sau ceva de genul ăsta... a, da, uite aici... Devorée. Cine dracu' e Devorée?
- O cîntăreaţă de rapp albă/fotomodel/actriţă.
- Foarte bine. Dacă găseşti o revistă care să acopere o parte din costuri, poţi să te duci şi să scrii un articol despre crema ei de faţă pentru departamentul de modă al ziarului. Ce zici?
- OK, a spus Olivia, cam cu îndoială în glas, dar dacă aflu acolo ceva care să merite atenţie, pot să scriu şi despre asta?
- Bineînţeles, scumpo, a rînjit Barry.


2 - South Beach, Miami


Holul Hotelului Delano arăta de parcă fusese conceput de un scenograf descreierat pentru filmul Alice în Ţara Minunilor. Totul era prea mare, prea mic, în culori anapoda sau aşezat în locul nepotrivit. În faţa recepţiei atîrna un bec prins într-un glob de trei metri. Draperii de şifon, lungi de douăzeci de metri, fluturau în bătaia brizei lîngă un perete plin de aplice mititele şi o măsuţă de biliard învelită în fetru bej, pe care se aflau bile gălbui. Un bărbat cu ten măsliniu stătea pe un scaun alb de plastic, care aducea foarte mult cu un pisoar, şi citea un ziar. Bărbatul şi-a ridicat privirea să se uite după o fată zveltă cu păr blond, franjurat, care tocmai intrase în holul hotelului. A lăsat în jos ziarul şi, rînjind ca unor gînduri obraznice, a urmărit cum fata se uită în toate părţile, după care se îndreaptă spre recepţie. Purta o pereche de blugi şi o bluză neagră subţire, avea pe umăr o geantă de piele întoarsă maronie şi trăgea după ea o valijoară maro cu oliv pe rotile, foarte uzată.
- Straşnic nume, a zis recepţionera. Se scrie Jewels, ca la Tiffany?
- Nu. Se scrie J-O-U-L-E-S. Ca unitatea de măsură a energiei cinetice, a declarat fata cu mîndrie.
- Serios? A, da, uite aici, a zis recepţionera. O să-l trimit pe băiatul de serviciu să-ţi aducă valizele şi să ţi le transporte în cameră.
- O, nu te deranja. Asta e tot ce am.

Bărbatul cel măsliniu a urmărit din priviri cum silueta micuţă se îndreaptă cu hotărîre spre lift.

Olivia s-a uitat consternată la uşile liftului, care păreau confecţionate din inox capitonat. Cînd să se închidă, un băiat de serviciu superb, îmbrăcat în tricou şi şort albe, a băgat un braţ între ele, forţîndu-le să se deschidă, după care a sărit în lift şi a insistat să o ajute să care bagajul - în pofida faptului că nu avea cine ştie ce - pînă în cameră.

Încăperea era complet albă: duşumea albă, pereţi albi, cearşafuri albe, fotoliu şi scăunel albe, telescop alb îndreptat spre jaluzelele albe. Tinerelul superb, numai bun de regulat, îmbrăcat în alb, a tras jaluzelele şi nuanţele de albastru-marin şi albastru-petrol din Miami Beach au invadat încăperea ca o micuţă pictură azurie în ulei în mijlocul unei rame albe foarte late.
- Aşa mai merge. Că parcă eram într-un spital, a murmurat ea.
- Dar ceva mai comod, sper, doamnă. Ce vă aduce la Miami?

Pielea lui arăta ca într-una dintre reclamele pentru menţinerea tinereţii: ca piersica, luminoasă, de parcă fusese obligat să trăiască într-o seră şi să se hrănească numai cu vitamine.
- Ei, ştii tu... a zis ea apropiindu-se de fereastră.

S-a uitat jos la şirul de umbrele şi şezlonguri de pe nisipul alb, la chioşcurile în culori pastelate ale salvamarilor, la marea de un albastru ireal pe care pluteau iahturi şi alte ambarcaţiuni, la navele care tăiau, una după alta, linia orizontului ca nişte raţe mecanice la poligonul de trageri de la bîlci.
- Doamne sfinte, aia ce mai e?

Unul dintre vapoare era de trei ori mai mare decît toate celelalte: peste măsură de mare, ca un pelican în cîrdul de raţe.
- Numele lui e OceansApart, a declarat puştiul cu mîndrie posesivă, de parcă nu doar vasul ar fi fost al lui, dar şi întreg oraşul Miami, cu ocean cu tot. E un fel de bloc de apartamente, doar că e plutitor. Sînteţi aici cu treburi sau în vacanţă?
- S-a construit deja aşa ceva? a întrebat ea, ignorînd interogatoriul insolent de personal al prea curiosului tinerel.
- Bineînţeles.
- Credeam că aşa ceva nu există încă decît în imaginaţia artiştilor.
- Nu, doamnă. E prima călătorie a vasului. Rămîne patru zile ancorat în Miami.
- Şi vasul ăsta minune o să facă permanent curse între Grand Prix-uri şi Openul australian de tenis sau aşa ceva, iar oamenii or să vină cu elicopterul înapoi la tablourile lor de Picasso şi aţa lor dentară?
- Cam aşa ceva.
- Se pare că se poate scrie un articol bun despre el.
- Sînteţi ziaristă?
- Da, a zis ea plină de sine, iar mîndria ei de a fi corespondent cvasiextern i-a învins pentru moment discreţia.
- Oho! Pentru cine scrieţi?
- Pentru Sunday Times şi pentru revista Elan, a declarat ea, plesnind de mîndrie.
- Impresionant. Şi eu scriu articole uneori. Şi despre ce aveţi de gînd să scrieţi aici?
- Ei, ştii tu cum vine treaba. De una, de alta.
- Ei bine, dacă aveţi nevoie de ajutor, puteţi să mă chemaţi. Numele meu e Kurt. Pot să vă mai fiu de folos cu ceva...?

Păi, acum că veni vorba... a fost ea tentată să spună. Dar s-a abţinut, i-a dat cu castitate un bacşiş de cinci dolari şi a urmărit din priviri cum se îndepărtează funduleţul încîntător, înveşmîntat în alb.

Oliviei Joules îi plăcea viaţa de hotel. Şi îi plăcea pentru că:
 1. Atunci cînd intrai într-o nouă cameră de hotel, nu mai aveai trecut. Era ca şi cum trăgeai linie şi o luai de la capăt.
 2. Viaţa la hotel era aproape Zen prin simplitatea ei: garderobă redusă, număr redus de obiecte personale. Nu tu mizerie, nu tu haine oribile pe care nu le porţi în veci, dar pe care nu te înduri să le arunci naibii, nu tu probleme noi, nu tu căni pline cu pixuri şi stilouri sparte din care se scurge cerneala, nu tu post-it-uri pe care lipeşti gumă de mestecat.
 3. Hotelurile erau anonime.
 4. Hotelurile erau cu adevărat frumoase dacă făceai alegerea potrivită, ceea ce, după cîteva ore, uneori chiar zile petrecute pe Internet, se întîmpla fără greş. Ele erau adevărate temple ale eleganţei sau rusticului, confortului sau designului.
 5. Problemele mărunte ale vieţii cotidiene erau rezolvate de alţii şi te vedeai eliberată de iadul vieţii domestice.
 6. Nu te putea deranja nimeni: nu aveai decît să agăţi plăcuţa cu "Nu deranjaţi" de clanţă, iar telefonul şi întreaga lume era obligată să-şi vadă de treabă şi să te lase în pace.

Oliviei nu-i plăcuseră dintotdeauna hotelurile. În majoritatea vacanţelor pe care şi le petrecuse cu familia merseseră cu cortul. Pînă la vîrsta de douăzeci şi doi de ani, nu fusese decît o singură dată într-un hotel sărăcăcios, dar timorant de protocolar, numit Crowns and Majestics undeva, într-o staţiune de pe malul mării, în nordul Angliei - un stabiliment cu miros ciudat, cu mochete şi tapete cu modele cam bizare, unde oaspeţii vorbeau, intimidaţi, unul cu altul, în şoaptă, cu un accent care se voia distins, iar întreaga ei familie înţepenea de ruşine atunci cînd unul dintre membrii săi scăpa din greşeală o furculiţă sau un cîrnat pe podea.

Cînd fusese prima dată trimisă de ziarul la care lucra la un hotel, nu ştiuse ce să facă şi cum să se poarte. Dar cînd se pomenise într-o cameră elegantă, cu aer proaspăt, cu mini-bar, cu aşternuturi albe de bumbac, cu room service, cu săpun frumos mirositor şi fără cineva care să-i dea ordine, avusese senzaţia că a ajuns, în sfîrşit, acasă.

Uneori, o încerca un sentiment de vinovăţie pentru că îi plăcea atît de mult viaţa de hotel şi îşi făcea griji că e pe cale să devină arogantă şi răsfăţată. Dar ei nu-i plăceau doar hotelurile distinse. De fapt, nu era cîtuşi de puţin o chestiune de distincţie. Unele hoteluri distinse erau de-a dreptul dezgustătoare: mustind de snobism; exagerat de extravagante; de multe ori nu aflai acolo servicii de care aveai absolută nevoie, precum telefoane în stare de funcţionare sau mîncare care să ţi se aducă în ziua în care o comandai; adesea aveau aparate de aer condiţionat extrem de zgomotoase; sau căpătai o cameră cu vedere la parcare şi, partea cea mai proastă, majoritatea aveau personal neprietenos şi plin de ifose. Cîteva dintre hotelurile ei preferate nu erau deloc scumpe. Singurul criteriu de calitate în care avea încredere era să găsească, la sosire, hîrtia igienică îndoită îngrijit la capăt. La Delano nu numai că era îndoită, dar avea chiar o micuţă etichetă albă pe care scria THE DELANO cu majuscule cenuşii. Nu ştia ce să creadă despre partea cu eticheta. Poate că era cam exagerat, s-a gîndit ea.

Şi-a pus valijoara pe pat şi s-a apucat să-i despacheteze cu drag conţinutul, care avea să transforme camera impersonală în căminul ei pînă va fi nevoită să se întoarcă la Londra. Ultimul obiect scos din bagaj a fost, ca de obicei, trusa de supravieţuire, pe care a vîrît-o sub pernă. Nu era o acţiune prea isteaţă să tot care trusa de supravieţuire prin aeroporturi, dar o purta cu ea de foarte multă vreme. Aducea puţin cu o cutie de tabac de pe vremuri. O cumpărase în gara Euston, dintr-un mic magazin cu obiecte destinate drumeţiilor în mijlocul naturii. Pe post de capac, trusa avea o oglindă, cu ajutorul căreia se puteau trimite semnale luminoase. Trusa în sine avea un mîner, aşa că putea fi transformată în mini-cratiţă. Înăuntru se aflau o lumînare comestibilă, un prezervativ pentru colectarea apei, bucăţele de vată, permanganat de potasiu pentru dezinfectarea rănilor şi aprinderea focului, cîrlige de undiţă, o capcană pentru iepuri, un mic ferăstrău de tăiat cablu, chibrituri rezistente la apă, o bucată de cremene, o rolă de scoci fluorescent, lame de ras, o busolă în miniatură şi o mică rachetă de semnalizare. Nu folosise niciodată vreunul dintre obiectele din trusă, cu excepţia prezervativului - care fusese înlocuit de mai multe ori - şi a bucăţelelor de vată, în cazurile în care nimerise, ocazional, într-un hotel în care nu se găsea aşa ceva. Dar era convinsă că într-o bună zi trusa avea să-i salveze viaţa, că va putea să colecteze apă într-un deşert, să stranguleze un răpitor sau să transmită semnale luminoase unui avion de pe o insulă pustie aflată în bătaia soarelui. Pînă atunci, nu era decît un talisman - ca un ursuleţ de pluş sau un rucsac. Olivia nu fusese niciodată de părere că lumea ar fi un loc sigur.

*


S-a dus iar la fereastră şi a privit spre plajă. De telescop spînzura o bucată de hîrtie învelită în plastic, pe care erau scrise instrucţiunile de utilizare. S-a uitat nelămurită, preţ de cîteva clipe, la bucata de hîrtie, după care s-a dat bătută şi a privit în telescop, dînd cu ochii de un spaţiu verde uşor estompat - iarbă mărită prea mult. A învîrtit un buton şi s-a pomenit privind o plajă cu susul în jos. A învîrtit mai departe butonul şi a văzut cum acea lume cu susul în jos se mişcă în jos - sau în sus? - şi a observat apoi un bărbat care făcea jogging, oh, ce oribil, fără cămaşă (de ce vor oare unii să se fălească şi să îi scîrbească în felul ăsta pe ceilalţi?), şi un iaht care se izbea neajutorat de toate valurile. A mişcat telescopul pînă a dat de imaginea cu susul în jos a vaporului OceansApart. Semăna cu piscurile albe ale munţilor din Dover năzuind spre Miami.

Şi-a scos laptopul din bagaj şi a păcănit rapid un e-mail pentru Barry.

Ref: Nou articol senzaţional
 1. Totul super la Miami, treaba merge bine.
 2. Super-articol: OceansApart - un bloc plutitor, de o imensitate obscenă - ancorat la Miami, în prima lui călătorie pe mare.
 3. Pot să scriu articolul, dar am nevoie de încă o noapte sau, cel mai bine, de încă două nopţi.
Terminat.
Olivia.

A recitit mesajul, a dat aprobator din cap, a apăsat pe "Send", după care s-a uitat în oglindă şi a tresărit. Păru-i stătea absolut înfiorător, iar faţa-i era aproape tumefiată: ăsta era rezultatul celor şaisprezece ore petrecute în avioane şi aeroporturi - dintre care cinci fusese blocată în Aeroportul Heathrow pentru că cineva uitase un laptop în toaleta femeilor. Sindrofia pentru lansarea cremei de faţă începea la ora şase. Avea la dispoziţie douăzeci de minute ca să se transforme într-o fascinantă creatură nocturnă.


3


Patruzeci de minute mai tîrziu, aranjată şi bibilită de sus pînă jos, a ieşit din lift, abia trăgîndu-şi sufletul. Limuzine albe erau înşirate pe toată strada, începînd din faţa hotelului, cu claxoanele sunînd. Scena era dominată de agenţi de pază îmbrăcaţi în şorturile lor albe, dînd ordine tuturor şi vorbind în căşti, cu gravitatea unor veritabili agenţi FBI. Două fete cu sîni enormi şi şolduri inexistente făceau frumos, zîmbind cam disperat pe un covor roşu. Arătau ca un soi de hibrid şui, ceva între bărbat şi femeie - jumătatea de sus femeie planturoasă, iar cea de jos, băiat la vîrsta adolescenţei. Stăteau una lîngă alta în lumina reflectoarelor, în absolut aceeaşi poziţie - cu un picior în faţă şi chinuindu-şi trupurile să ia forma literei S, de parcă încercau să imite o diagramă din revista InStyle sau le lovise nevoia disperată de a merge la toaletă.

Pe masa de la intrare era o grămadă de cutii cu Devorée - Creme de Phylgie, aranjate într-o piramidă cu echilibrul cam precar; crema avea un aspect de-a dreptul medical, ambalată cum era în cutii albe simple cu litere verzi. Olivia şi-a spus numele, a luat un program al evenimentului, tipărit pe hîrtie lucioasă, şi s-a îndreptat, cu ochii în el, în direcţia mulţimii, oripilată la citirea ingredientelor cremei, toate extrase din alge şi animale marine.

O femeie într-un deux-pieces negru cu pantaloni s-a îndreptat cu hotărîre spre ea, cu faţa schimonosită într-un zîmbet forţat care îi dădea la iveală toţi dinţii de un alb sclipitor şi o făcea să semene cu o maimuţă furioasă.
- Bună! Tu trebuie să fii Olivia, da? Eu sînt Melissa, lucrez la biroul de relaţii cu publicul la Century. Bine ai venit. Cum a fost călătoria? Cum era vremea la Londra?

A condus-o pe Olivia spre terasă şi a continuat să-i pună întrebări stupide, fără a se opri din trăncănit ca să audă vreun răspuns.
- Cum e camera din hotel? Ce mai face Sally de la Elan? Transmite-i, te rog, salutările mele.

Au ieşit apoi pe terasă. Tout le monde artistic şi muzical din Miami era îngrămădit foarte decorativ în jurul unor piese de mobilier de dimensiuni nepotrivite şi se revărsa pe scări în jos spre grădină, unde o piscină iluminată în turcoaz era înconjurată de fotolii îmbrăcate în alb, lampadare imense şi mici chioşcuri de răcoritoare.
- Ai băut vreodată Martini Devorée? Ai citit articolul despre bucătarul care a gătit preparatele pe care le vom servi diseară?

Olivia a lăsat monologul Melissei să-i treacă pe lîngă urechi. De regulă, îi lăsa în plata Domnului pe indivizii enervanţi, în speranţa că aveau să o şteargă la un moment dat şi cît mai curînd posibil. Noaptea se lăsase brusc, cum se întîmplă la tropice. Pretutindeni fuseseră aprinse torţe şi ceva mai departe se auzeau valurile oceanului izbindu-se ritmic de ţărm, în beznă. Sau, poate, s-a gîndit ea, sunetul venea doar de la aparatele de aer condiţionat. Era ceva bizar în aerul acestei petreceri. Emana o senzaţie de autoritate şi încordare, întocmai ca Melissa. Vîntul zburătăcea comunicatele de presă şi şerveţelele, învolbura rochiile şi zburlea coafurile. Zăreai pretutindeni oameni care nu se simţeau în largul lor, care umblau de colo-colo şi pîndeau, cu exagerată nerăbdare, o ocazie de distracţie. Olivia şi-a fixat atenţia asupra unui grup de inşi dintr-un colţ mai îndepărtat şi a încercat să-şi dea seama ce-i cu ei. Femeile erau genul actriţe-fotomodel: păr lung, picioare lungi şi fuste scurte. Bărbaţii erau mai greu de plasat într-o tipologie anume: păr negru, măslinii, mustăţi bogate cu vîrfurile răsucite în sus - poate hispanici sau indieni. Făceau paradă de bogăţie, dar nu prea ştiau cum. Păreau nişte manechine de reclamă pentru revista de prezentare a magazinului Debenham.
- Îmi pare rău, dar trebuie să întîmpin pe cineva. A, uite-o şi pe Jennifer...

Melissa s-a îndepărtat hotărîtă, vorbind întruna, iar Olivia a rămas singură.
Timp de o fracţiune de secundă a încercat-o un vechi şi uitat sentiment de nesiguranţă. L-a călcat cu putere în picioare, ca pe-o ploşniţă sau pe-un gîndac. Cîndva, Oliviei îi diplăcuse teribil să meargă la petreceri. Era mult prea sensibilă la semnalele transmise de ceilalţi ca să poată trece neatinsă prin vreun grup de oameni. Îi plăceau conversaţiile serioase, nu pălăvrăgelile cretine şi nesincere, şi nu reuşise niciodată să stăpînească pe deplin arta de a se perinda cu graţie de la un grup la altul. Drept urmare, petrecuse adesea seri întregi simţindu-se fie jignită, fie prost crescută. Dar evenimentele dramatice petrecute în viaţa ei o făcuseră să decidă să nu mai dea doi bani pe nimic. În decursul timpului eradicase, cu mare efort, orice instinct pur feminin de a-şi analiza trupul, aspectul fizic, motivaţiile existenţiale sau impresia pe care o produce asupra altora. Se mulţumea acum să observe, să analizeze şi să se conformeze unor reguli de comportament aşa cum le înţelegea ea, fără a le permite să o afecteze sau să îi compromită propria identitate.

Din întreaga ei listă de Reguli de Comportament, una dintre preferate fusese dintotdeauna "Nimeni nu se gîndeşte la tine. Toţi se gîndesc numai la propria persoană, exact cum faci şi tu". Regula asta fusese întotdeauna extrem de utilă la petreceri. Însemna, prin extrapolare, că nimeni nu se uită la tine. Prin urmare, puteai sta liniştită de una singură privindu-i pe alţii fără ca cineva să te considere demn de milă. De exemplu, nimeni nu gîndea în clipa de faţă că ea e Olivia-fără-partener-Joules doar pentru că stătea acolo singură. Sau, mai rău, Rachel-fără-partener-Pixley. Nimeni nu avea să-i spună: "Rachel, eşti o ratată care s-a retras de la liceul din Worksop. Părăseşte de îndată Hotelul Delano şi du-te la Hotelul Post House de pe autostrada Nottingham".

Pe vremea cînd Rachel Pixley era o şcolăriţă ca oricare alta, locuind cu părinţii în orăşelul Worksop, avea obiceiul ca, în drum spre locuinţa ei călduroasă unde o aştepta ceaiul, să-şi închipuie că a fi orfană este ceva extrem de interesant, ca Alona-Sălbatica din revistele pentru copii Bunty sau Mandy - o orfană nestăpînită şi liberă, călărind fără şa pe calul ei de-a lungul unui ţărm de mare. Multă vreme după tragedie a trăit sub impresia că fusese pedepsită pentru închipuirile acelea.

Cînd Rachel avea paisprezece ani, mama, tatăl şi fratele ei fuseseră călcaţi de un camion pe trecerea de pietoni. Rachel, care rămăsese puţin în urmă să cumpere nişte dulciuri şi o revistă, fusese martoră la accident. A fost dată apoi în grija unei mătuşi nemăritate, Monica, o femeie care avea o grămadă de pisici şi citea ziare toată ziua în cămaşă de noapte. Apartamentul ei mirosea a ceva nedefinit şi neplăcut, dar, în pofida scrumului de ţigară care o acoperea ca zăpada şi a rujului dat excentric şi anapoda pe buze, tanti Monica era o femeie frumoasă şi fusese cîndva o inteligenţă sclipitoare. Absolvise facultatea la Cambridge şi cînta încă minunat la pian - cînd nu era beată. A cînta beat la pian, după cum şi-a dat seama Rachel în decursul şederii ei la tanti Monica, era echivalent cu a conduce maşina beat, adică ceva nerecomandabil, dacă nu chiar criminal.

Rachel avusese un prieten în timpul liceului, un băiat cu doi ani mai mare decît ea, dar care părea cu mulţi ani mai vîrstnic decît toţi ceilalţi. Tatăl lui era paznic de noapte şi era un ciudat. Roxby nu era atrăgător în adevăratul sens al cuvîntului, dar era propriul lui stăpîn. Lucra noaptea ca paznic la barul Romeo şi Julieta. Iar cînd venea acasă - el şi Rachel se mutaseră la un moment dat împreună într-o cameră aflată deasupra restaurantului chinezesc Hao Wah - stătea la calculator şi îşi investea salariul de paznic de bar în acţiuni şi obligaţiuni.

Rachel, care definea banii drept ceva cîştigat în cantităţi minuscule prin muncă, fusese iniţial împotriva ideii de a face bani din alţi bani. "Banii nu aduc fericirea", îi spusese tatăl ei, care muncea din greu. "Dacă munceşti din greu şi eşti cinstit şi bun, nimic nu te poate atinge." Dar uite că ceva îl atinsese şi pe el. Îl călcase un camion. Aşa că Rachel a urmat exemplul lui Roxby şi a început să muncească în fiecare weekend la supermarketul Morrison şi s-a angajat cîteva seri pe săptămînă la magazinul din colţ, deţinut de o familie pakistaneză, şi l-a lăsat pe el să îi investească banii. Cînd a împlinit şaisprezece ani, i s-a înmînat poliţa de asigurare pe viaţă a tatălui său. Acum dispunea de douăzeci de mii de lire sterline pe care să îi investească. Era la începutul anilor '80. Era pe cale de a deveni, dacă nu o femeie bogată, cel puţin una independentă financiar.

Cînd avea şaptesprezece ani, Roxby a anunţat-o că e homosexual şi s-a mutat în districtul portuar Manchester. Iar Rachel, sătulă de atîtea dezamăgiri şi lovituri ale sorţii, şi-a analizat foarte serios viaţa. Le văzuse pe surorile mai mari ale prietenelor ei fălindu-se, încîntate şi triumfătoare, cu cîte un minuscul inel de logodnă cumpărat de la magazinul H. Samuels şi petrecînd luni întregi în căutarea rochiei de mireasă, a florilor, făcîndu-şi planuri pentru organizarea evenimentului, numai ca să dea peste ele doi ani mai tîrziu în vreun magazin, grase, falite şi stresate, tîrînd un cărucior după ele prin ploaie, jeluindu-se că sînt insultate şi umilite tot timpul sau că fuseseră părăsite de bărbaţi. La naiba cu aşa viaţă. Drept care, îşi începuse metamorfoza chiar cu numele. "Olivia" suna captivant. Iar cuvîntul "Joules", cu sonoritatea lui atractivă, era cam tot ce îşi mai amintea ea de la orele de fizică din liceu. Eu sînt tot ceea ce am, gîndise ea. Şi voi fi o persoană independentă, care nu va depinde de ajutorul nimănui. Nu mai dau doi bani pe nimic de acum înainte. Voi decide eu însămi ce e bine şi ce e rău. Voi fi o jurnalistă de mîna-ntîi sau o exploratoare, şi voi realiza lucruri importante. Voi explora toată lumea asta de rahat pînă o să dau de ceva frumos şi interesant şi mă voi distra pe cinste.

Iar asta, şi-a spus Olivia Joules, sprijinindu-se cu spatele de o coloană a Hotelului Delano, e mult mai frumos şi mai interesant decît Worksop. Nimeni nu se uită la tine, deci fă şi tu ca toţi ceilalţi şi bucură-te de viaţă. Din păcate însă pentru integritatea Regulilor de comportament producţie proprie, cineva chiar se uita la ea. În timp ce ea privea de jur împrejur, doi ochi i-au întîlnit pe ai ei într-o secundă încărcată de viu interes, după care s-au uitat în altă parte. Ea şi-a mutat la rîndu-i privirea altundeva, dar şi-a întors-o după o clipă. Bărbatul stătea singur. Era brunet şi avea un aer aristocratic. Purta un costum cam prea negru şi o cămaşă cam prea albă - prea elegant pentru Delano. Şi totuşi, nu părea de felul lui un tip exagerat de elegant. Întreaga lui persoană emana un anume calm lăuntric. S-a întors spre ea şi, brusc, ochii lui i-au întîlnit din nou pe ai ei, transmiţînd în eter acel mesaj nerostit care zboară uneori între două persoane şi care zice: "Da, şi eu aş vrea grozav să te regulez". Asta era tot ce trebuia: o privire. Nici o nevoie de flirt, de diverse manevre, de pălăvrăgeală. Exact acela este momentul recunoaşterii. Apoi nu rămîne decît să mergi mai departe, ca într-un dans.
- Totul e OK?

Era femeia aceea hiperactivă de la relaţiile cu publicul. Olivia şi-a dat seama că, năpădită de dorinţe erotice, rămăsese cu ochii aţintiţi în gol şi şi-a adus aminte că avea de scris un articol în ziua respectivă, aşa încît şi-a zis că ar fi bine să-i dea bătaie.
- Vreau să-ţi fac cunoştinţă cu o grămadă de oameni, a zis Melissa şi a început să o împingă pe Olivia înainte. Ai apucat să mănînci ceva? Hai să văd dacă pot găsi pe cineva cu care să stai de vorbă. Ai făcut cunoştinţă cu Devorée?

Olivia şi-a alungat orice idee privind regulatul cu străini şi s-a concentrat asupra strîngerii de citate pentru articol. Toată lumea voia să apară în ediţia britanică a revistei Elan, iar mulţimea adunată cu ocazia lansării făcea ca obţinerea de interviuri să fie treabă uşoară. Cam o oră mai tîrziu, era în posesia unor declaraţii, legate mai mult sau mai puţin de crema de faţă, de la Devorée, Chris Blackwell, directorul Hotelului Delano, vreo doi bărbaţi foarte arătoşi pe care ea îi bănuia a fi disponibili, de la tipul care făcea lista de invitaţi pentru barul Tantra, de la şeful relaţiilor cu publicul pentru Michael Kors şi P. Diddy. Era mai mult decît suficient pentru paragraful singuratic care avea, în mod sigur, să fie tot ce se va publica despre asta în Elan. A trecut apoi la articolul dorit de ea, cel despre "Miami, oraş super", pentru Sunday Times, şi şi-a umplut rapid carneţelul cu poveşti spuse de bunica uneia dintre fotomodele, care trăise pe ţărmul sudic al oraşului cu douăzeci de ani înainte ca acesta să revină în vogă, de un poliţist care pretindea că fusese la faţa locului după ce Versace fusese împuşcat şi care minţea în chip evident, şi - la piece de résistance - de fosta femeie de serviciu a lui Versace. Olivia reuşise chiar să aibă o scurtă conversaţie cu J-Lo. Fusese aproape electrizată: piele radiind frumuseţe, voce minunată şi atitudine über-cool. Preţ de o clipă, Olivia şi-a dorit să fie J-Lo, după care şi-a venit în fire.
- Olivia?

La naiba. Iarăşi Melissa.
- Îmi dai voie să te prezint creatorului faimoasei Creme de Phylgie a lui Devorée? Deşi, fireşte, Devorée a ales personal toate ingredientele.

Olivia a lăsat să-i scape un sunet nedefinit. Era chiar bărbatul care o urmărise din priviri. Avea un amestec ciudat de blîndeţe şi putere: trăsături bine conturate, nas drept, sprîncene subţiri şi arcuite, ochi căprui adumbriţi de gene lungi.
- Ţi-l prezint pe Pierre Ferramo.

Olivia era decepţionată. Numele suna ca unul pe care-l puteai găsi pe eticheta scrisă, chipurile, de mînă pe o cravată exagerat de scumpă dintr-un duty-free.
- Domnişoară Joules.

Purta un ceas de aur ridicol de distins, dar mîna lui era mai aspră decît se aştepta şi i-a strîns-o pe a ei cu vigoare.
- Încîntată de cunoştinţă, i-a zis ea. Felicitări pentru Creme de Phylgie. Chiar conţine animale marine?

El nu a rîs, dar i-au sclipit ochii.
- Nu animalele ca atare, doar un extract: un ulei pe care îl secretă pielea lor.
- Pare a fi ceva pe care vrei mai degrabă să ţi-l ştergi decît să ţi-l aplici pe faţă.
- Chiar aşa? a ridicat el din sprîncene.
- Sper că nu vei scrie aşa ceva în articolul tău, a ciripit Melissa cu un rîs strident.
- Sînt convins că domnişoara Joules va scrie cu infinită subtilitate şi graţie.
- Infinită, a zis ea şi şi-a împins bărbia înainte cu un aer obraznic.

S-a lăsat o linişte încărcată de tensiune imensă. Melissa s-a uitat de la unul la altul, după care a început să se agite din nou.
- A, ia te uită, pleacă deja. Ne scuzi, te rog. Pierre, aş vrea să-ţi fac cunoştinţă cu o invitată foarte specială înainte să plece.
- Prea bine, a zis el plictisit, după care a murmurat către Olivia: auzi colo, animale marine.

Melissa a prezentat-o pe Olivia mai multor clienţi de-ai ei, între care doi puştani dintr-o formaţie numită Break, care se ocupa de surfing şi a cărei muzică era ceva între Beach Boys şi Radiohead. Olivia nu auzise niciodată de formaţia lor, dar cei doi băieţi erau foarte drăguţi. Aveau părul blond, decolorat de soare, iar pielea lor era un amestec fascinant de asprime dată de traiul în plin soare şi acnee juvenilă. I-a ascultat pălăvrăgind despre cariera lor, cu zîmbete agitate, gen Beavis şi Butthead, care penetrau stratul subţire de aroganţă blazată.
- Dăm probe pentru film? Înţelegi? Cu surferi?

Intonaţia ciudat de interogativă părea să sugereze că o persoană atît de bătrînă ca Olivia era posibil să nu priceapă cuvinte ca "film" sau "surferi".
- Filmul o să lanseze single-ul de pe albumul nostru?

Drăguţii de ei, s-a gîndit ea. Două melodii şi cariera lor e ca şi făcută, dar ei nu realizau asta. Simţea nevoia să adopte un ton matern în discuţia cu ei, dar s-a mulţumit să-i asculte şi să dea din cap, privind cu coada ochiului spre Pierre Ferramo.
- Ăsta e tipul care e, ca să zic aşa, producătorul? Adică al filmului? a şoptit unul dintre băieţi.
- Pe bune?

L-au privit toţi trei pe Ferramo, care-şi croia cu demnitate drum spre un grup misterios de bărbaţi măslinii şi de fotomodele. Se mişca cu graţie, languros, aproape ca-n transă, dar emana o putere latentă senzaţională. Îi amintea de cineva anume. Oamenii s-au dat la o parte precum Marea Roşie ca să-i facă loc, de parcă ar fi fost un guru sau o zeitate, nu un simplu creator de cremă de faţă, producător de film şi altele de acest gen. S-a aşezat comod, picior peste picior, dînd la iveală o bucată din gambă, pantofi negri lustruiţi şi şosete cenuşii de mătase. Un cuplu aflat în vecinătatea grupului respectiv s-a ridicat şi a eliberat canapeaua.
- Vreţi să ne aşezăm mai aproape? a întrebat Olivia şi a arătat spre locurile proaspăt eliberate.

Era o canapea aiurea concepută, uriaşă, aşa că Olivia şi cei doi surferi au fost nevoiţi aproape să se caţere pe ea, după care le-a rămas de ales fie să se întindă, fie să-şi lase picioarele să spînzure precum copiii mici. Ferramo şi-a ridicat privirea în timp ce ea se aşeza şi şi-a înclinat capul cu graţie. Olivia a simţit cum i se ascut toate simţurile şi s-a uitat în altă parte. A respirat uşurel şi şi-a amintit ce învăţase la antrenamentele de scufundări: respiră întruna, respiră adînc, păstrează-ţi tot timpul sîngele rece.

Şi-a îndreptat atenţia din nou spre băieţi, şi-a pus picior peste picior şi şi-a netezit coapsele. Şi-a umezit buzele, a rîs şi s-a jucat o clipă cu cruciuliţa delicată cu diamante şi safire de la gît. Simţea ochii lui aţintiţi asupra ei. Şi-a ridicat genele şi s-a pregătit să se uite drept în ochii aceia negri, pătrunzători. Oh. Pierre Ferramo se uita drept în decolteul unei fete înalte, incredibil de frumoase de lîngă el, o indiancă fotomodel. I-a spus ceva fetei, după care cei doi s-au ridicat, el cu mîna pe şoldul ei, şi a condus-o de lîngă masă. Olivia s-a uitat la unul din băieţi şi a chicotit prosteşte. El s-a aplecat înainte, i-a şoptit: "Mi s-a făcut şi mie poftă" şi a trasat un mic cerc cu degetul pe coapsa ei. Ea a rîs răguşit şi a închis ochii. Trecuse foarte mult timp.

Pierre Ferramo parcursese deja jumătate din terasă cînd a auzit rîsul Oliviei şi a ridicat capul, ca un animal care simte mirosul prăzii. S-a întors spre Melissa, care se tot foia lîngă cotul lui, a murmurat cîteva cuvinte în direcţia ei, după care şi-a continuat cu demnitate drumul către hol alături de indianca aceea înaltă cu păr mătăsos.

În vreme ce îşi sorbea paharul de Apple Martini, Olivia se străduia să-şi dea seama de cine îi amintea Ferramo: ochii adumbriţi, efluviul de inteligenţă şi putere, mişcările languroase.

A simţit o mînă pe braţul ei şi a tresărit.
- Olivia?

Era nenorocita aceea de Melissa.
- Domnul Ferramo ar dori să vii la un mic party privat pe care îl organizează în apartamentul lui mîine seară.

Olivia abia mai putea respira. Simţea cum i se ridică părul de pe ceafă şi de pe braţe. Tocmai descoperise de cine îi aminteşte Ferramo. De Osama Bin Laden.
- Foarte bine, a zis ea plină de curaj şi hotărîre, privind îngrozită în stînga şi-n dreapta. Voi fi acolo.

Melissa a privit-o mirată.
- E vorba doar de un party.


4


Tremurînd din cap pînă-n picioare de surescitare, teamă şi pofte trupeşti, Olivia a intrat în camera ei şi s-a aruncat pe pat. Şi-a scos sandalele şi s-a apucat să-şi frece o băşică de pe piciorul stîng, în vreme ce cu cealaltă mînă a format un număr de telefon.
- Eu sînt, a şoptit ea încordată în receptor.
- Olivia, e miezul nopţii, ce dracu'!
- Da, ştiu, ştiu. Iartă-mă. Dar e foarte important.
- OK, ce s-a mai întîmplat? Stai să ghicesc. Tocmai ai descoperit că Miami nu e altceva decît o imensă hologramă inventată de extratereştri? Te măriţi cu Elton John?
- Nu, a răspuns Olivia.

Poate n-ar ar fi trebuit să o sune pe Kate ca să-i ceară sfatul, s-a gîndit Olivia, dacă aşa avea de gînd să se poarte.
- Ce s-a întîmplat? Hai, spune-mi.
- Cred că l-am găsit pe Osama Bin Laden.

Kate a izbucnit în rîs. Şi a continuat să rîdă foarte multă vreme. Oliviei i-au căzut umerii şi a început să clipească foarte des, jignită. Kate O'Neill era prietena ei, dar era în acelaşi timp şi corespondent extern al ziarului Sunday Times. Olivia dorea aprobarea ei mai mult decît recunoştea chiar faţă de ea însăşi.
- OK, a zis Kate în cele din urmă. Spune sincer, cît eşti de beată?
- Nu sînt beată, a spus Olivia indignată.
- Eşti sigură că nu e vorba de reîncarnarea lui Abraham Lincoln?
- Termină, a repezit-o Olivia. Vorbesc serios. Ia gîndeşte-te puţin. Ce ascunzătoare poate fi mai bună pentru Osama Bin Laden decît un loc la vedere, acolo unde nu se aşteaptă nimeni să dea de el?
- Păi, îmi vin în minte vreo... ştiu şi eu? patru sute de alte locuri, doar aşa, din primul foc. Tipul are cam un metru nouăzeci şi cinci şi vreo patruzeci şi ceva de ani?
- Nu, tocmai asta e chestia. Şi-a făcut operaţie estetică. Şi-a schimbat complet înfăţişarea. E posibil să-şi fi tăiat puţin din fiecare picior şi să-şi fi schimbat chipul.
- Da, da, bineînţeles. Păi, dacă o luăm aşa, Osama Bin Laden ar putea foarte bine să fie Oprah Winfrey, Britney Spears sau Eminem. De ce ţi s-a pus pata tocmai pe tipul ăsta?
- E ceva ciudat cu el. E cam languros.
- A, păi de ce n-ai spus aşa? Languros? Ei, da, atunci el e cu siguranţă. Că doar e primul pe lista FBI-ului cu tipii cei mai languroşi.
- Termină. Zice că-l cheamă Pierre Ferramo. Pretinde că e francez, dar eu nu cred că e. Pronunţă litera "r" cam rotunjit, ca un arab. Ideea e strălucită.
- Aha, înţeleg. Şi Osama Bin Laden ăsta a băut alcool astă-seară?
- Da, a zis ea cu îndoială în glas.
- A flirtat cu tine?
- Da.
- Olivia. Osama Bin Laden e musulman. Tu ştii ce e ăla musulman?
- Bineînţeles că ştiu ce e ăla musulman, a şuierat Olivia. Ce vreau să spun este că s-a deghizat. Nu e în vreo peşteră din Afganistan. Se plimbă prin cercuri din lumea bună şi se dă drept mare businessman internaţional, plus playboy, plus producător de film. O să dezleg eu misterul. O să îl aduc în faţa justiţiei, o să scap omenirea de teroare şi o să devin multimilionară.
- Promite-mi ceva.
- Ce?
- Promite-mi să nu-l suni pe Barry ca să-i spui că l-ai găsit pe Osama Bin Laden la lansarea unei creme de faţă.

Olivia nu a răspuns. Ea credea cu fermitate în gîndirea independentă. Şi se întreba adesea: atunci cînd cele două turnuri gemene au fost lovite de avioane şi cînd autorităţile spuseseră tuturor să stea locului şi să nu evacueze clădirile, ea ar fi fost una dintre persoanele care ar fi rămas acolo şi ar fi murit sau şi-ar fi folosit propriul creier şi ar fi luat-o la goană pe scări în jos?
- Olivia, mă auzi? Îţi aminteşti de norul de lăcuste din Sudan? Sau de acei membri ai sectei Moonies din Surbiton, care s-au dovedit a fi doar un grup de şcolari plecaţi în excursie? Sau de fantoma din Gloucestershire, care era de fapt abur ieşit dintr-un aparat de aer condiţionat? Sunday Times abia a început să aibă din nou încredere în tine. Aşa că te rog frumos: fă-ţi articolul despre Miami la timp, pe larg, frumos şi îngrijit şi nu sări deloc peste cal.
- OK, a zis Olivia cu viclenie ascunsă. Îţi foarte mulţumesc.

Dar n-a reuşit să adoarmă. Nu-i venea să creadă cît de strălucit era planul lui Osama Bin Ferramo. Cine ar fi putut bănui ceva? Toată lumea ştia că militanţii Al-Qaeda erau genul de indivizi cam duşi cu pluta: ingineri în haine mototolite care locuiau în apartamente de doi bani prin Hamburg sau în case ieftine de prin anii '30 în Cricklewood, îşi luau la pachet mîncare de la restaurante indiene şi mîncau laolaltă, se rugau în moschei încropite la repezeală şi îşi trimiteau unul altuia instrucţiuni prin fax de pe la oficiile poştale din cartierul săracilor Neasden. Militanţii Al-Qaeda nu se afişau în plină lumină la petrecerile din hotelurile de lux şi nu beau Apple Martini. Militanţii Al-Qaeda nu produceau filme şi nu angajau persoane hiperactive care să se ocupe de PR. Era deghizarea perfectă. Absolut perfectă.

A sărit din pat şi s-a uitat prin e-mailuri. Nici un răspuns de la Barry. Pe urmă l-a căutat pe Pierre Ferramo pe Internet, pe Google.

Nu era nimic despre el. Absolut nimic. Şi era aşa de clar de ce.

A stins lumina şi a încercat din nou să adoarmă. Afurisitul de fus orar. Trebuia să facă ceva. Altfel, peste patruzeci şi opt de ore avea să se afle din nou sub ploaia londoneză şi avea să scrie iarăşi articole despre felul în care poţi ascunde conturul chiloţilor sub fustă în cazul ultimei colecţii de lenjerie Marks & Spencer. Ecranul calculatorului lucea tentant în întuneric. Ar strica măcar să îl anunţe pe Barry despre cele aflate?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer