Maşenka

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

- Lev Glevo... Lev Glebovici? Dar ai un nume, frăţioare, de poţi să ţi scrânteşti limba...
- Poţi, confirmă rece Ganin, străduindu se să distingă în bezna neaşteptată figura interlocutorului său. Era agasat de situaţia stupidă în care nimeriseră împreună şi de conversaţia asta silită, cu un om străin.
- Te-am întrebat de nume nu fără motiv, continuă nepăsătoare vocea. După părerea mea, orice nume...
- Să ncerc să mai apăs pe buton, îl întrerupse Ganin.
- Apasă. Mă tem că nu serveşte la nimic. Aşa că vezi dumneata: orice nume obligă. Lev şi Gleb - asta e o combinaţie complicată, rară. Îţi impune să fii sec, dur, original. Eu am un nume mai modest; iar pe nevastă mea o cheamă simplu de tot: Maria. Apropo, dă mi voie să mă prezint: Alexei Ivanovici Alfiorov. Iartă mă, cred că te am călcat pe picior...
- Îmi pare bine, spuse Ganin, dibuind în întuneric mâna ce i se vâra în manşetă. Oare mai stăm mult înţepeniţi aici? Ar fi timpul să se facă ceva. Fir ar...
- Hai mai bine să ne aşezăm pe banchetă şi să aşteptăm, îi răsună din nou chiar deasupra urechii vocea vioaie, agasantă. Ieri, când m am întors acasă, m am ciocnit de dumneata pe coridor. Seara ţi am auzit tusea prin perete şi mi am zis imediat: un compatriot. Spune mi, locuieşti de mult în pensiunea asta?
- Da. Ai un foc?
- N am. Eu nu fumez. Da' pensiunea nu i prea curată - măcar că i rusească. Ştii, sunt tare fericit - îmi vine soţia din Rusia. Patru ani... e ceva... Ei, da. Dar acum n a mai rămas decât puţin. E deja duminică.
- Ce beznă... zise Ganin şi şi trosni degetele. Oare cât o fi ceasul?
Alfiorov oftă zgomotos răspândind un iz călâu, stătut, de bărbat în vârstă şi nu prea sănătos. Mirosurile de felul ăsta au ceva deprimant în ele.
- Înseamnă că au mai rămas şase zile. Cred că pe sâmbătă e aici. Chiar ieri am primit o scrisoare de la ea. A scris adresa de tot hazul. Păcat că e bezna asta, că ţi aş arăta o. Dar ce tot pipăi acolo, puiule? Ferestruicile alea nu se deschid.
- Păi, atunci să le sparg, spuse Ganin.
- Las o baltă, Lev Glebovici; n am face mai bine să jucăm un pti jo*? Ştiu unele grozave, le născocesc chiar eu. De pildă, gândeşte te la un număr din două cifre. Gata?
- Dă mi pace, zise Ganin şi izbi de două ori cu pumnul în perete.
- Portarul doarme dus, nu se lăsă vocea lui Alfiorov, aşa că nici să baţi nu serveşte la nimic.
- Dar cred că eşti de acord că nu putem să rămânem înţepeniţi aici toată noaptea.
- Şi unde i de fapt simbolul? întrebă ursuz Ganin.
- Păi, tocmai în oprire, în nemişcare, în bezna asta. Şi în aşteptare. Azi după masă m am contrazis cu scriitorul ăla bătrân... cum îi zice... da, Podtiaghin... pe chestia sensului vieţii noastre în emigraţie, al înălţătoarei noastre aşteptări. Azi n ai luat masa aici, Lev Glebovici, aşa i?
- Nu. Am fost în afara oraşului.
- Păi da, e primăvară. Trebuie să fie plăcut acolo.
Vocea lui Alfiorov dispăru câteva clipe şi când reapăru era supărător de cântată, probabil Alfiorov vorbea zâmbind:
- Când o veni nevastă mea, o să mergem şi noi în afara oraşului. Adoră plimbările. E adevărat ce mi a spus proprietăreasa, că pe sâmbătă camera dumitale se eliberează?
- Întocmai, răspunse sec Ganin.
- Pleci de tot din Berlin?
Ganin încuviinţă din cap, uitând că datul din cap nu se vede în întuneric. Alfiorov se răsuci pe banchetă, oftă de două ori, după care începu să fluiere încetişor, siropos, oprindu se din când în când şi luând o de la capăt. Trecură vreo zece minute; deodată, de sus se auzi un declic.
- Ei, aşa i mai bine, zâmbi ironic Ganin.
În aceeaşi clipă se aprinse beculeţul din plafon şi, pornind să bâzâie şi să plutească în sus, întreaga cuşcă fu inundată de o lumină galbenă. Alfiorov începu să clipească des, ca trezit din somn. Avea un palton vechi şi lălâu de culoarea nisipului - un demiu, cum se spune - şi ţinea în mână un melon. Părul rar şi deschis la culoare era uşor ciufulit şi în trăsăturile lui era ceva vulgar, onctuos evanghelic: în bărbuţa aurie, în felul cum îşi întorcea gâtul slăbănog ca să şi tragă fularul bălţat.
Liftul se agăţă cu o zdruncinătură de pragul etajului al treilea şi se opri.
- Minunea minunilor, zâmbi Alfiorov deschizând uşa. Am crezut că ne a chemat cineva de sus şi uite că nu i nimeni. Te rog, Lev Glebovici, după dumneata.
Dar Ganin, cu o strâmbătură, îl împinse uşor şi apoi, ieşind şi el, făcu uşiţa de fier să bubuie cu mânie. Înainte nu i se întâmpla niciodată să fie atât de irascibil.
- Minunea minunilor, repetă Alfiorov, am urcat şi uite că nu i nimeni. Ascultă mă pe mine, şi ăsta i un simbol...

2

Pensiunea era rusească şi pe deasupra şi neplăcută. În primul rând era neplăcut că toată ziua şi o bună parte din noapte se auzeau trenurile reţelei urbane, ceea ce dădea senzaţia că întreaga casă pleacă agale undeva. Holul, unde atârna o oglindă întunecată cu o policioară pentru mănuşi şi unde se afla un cufăr de stejar în care nu era greu să nimereşti cu genunchiul, se îngusta într un coridor gol şi foarte strâmt. De o parte şi de alta a acestuia erau câte trei camere cu cifre mari, negre, lipite pe uşă - pur şi simplu, nişte file rupte dintr un calendar vechi, şi anume primele şase zile ale lunii aprilie. În camera 1 aprilie, prima uşă de pe stânga, locuia acum Alfiorov, în următoarea - Ganin, în a treia - chiar proprietăreasa, Lidia Nikolaevna Dorn, văduva unui comerciant neamţ care o adusese acum douăzeci de ani de la Sarpeta şi murise cu doi ani în urmă de congestie cerebrală. În cele trei camere de pe dreapta - de la 4 la 6 aprilie - locuiau: bătrânul poet rus Anton Sergheevici Podtiaghin, Clara, o domnişoară pieptoasă având nişte minunaţi ochi căprui încercănaţi şi, în sfârşit, în camera 6, la capătul coridorului - dansatorii Colin şi Gornoţvetov, amândoi puşi pe chicoteală ca nişte femei, slăbuţi, cu nasuri pudrate şi coapse musculoase. La cotul coridorului era sufrageria, cu o litografie a Cinei celei de taină pe peretele opus uşii şi cu nişte ţeste galbene de cerbi pe celălalt perete, deasupra unui bufet pântecos, pe care stăteau două vaze de cristal, cândva cele mai strălucitoare obiecte din toată casa, dar care acum îşi pierduseră luciul sub praful pufos. Ajungând la sufragerie, coridorul făcea un unghi la dreapta, unde, în continuare, în cotloane tragice şi rău mirositoare erau bucătăria, o cămăruţă de serviciu, o baie murdară şi chilia toaletei, având pe uşă două zerouri roşu-aprins, lipsite de zecile lor legitime, alături de care formaseră cândva două zile de duminică în calendarul de birou al domnului Dorn. La o lună după ce acesta îşi dăduse sfârşitul, Lidia Nikolaevna, o femeie micuţă, cam tare de urechi şi nu lipsită de ciudăţenii, luase cu chirie un apartament gol şi îl transformase în pensiune, dovedind cu această ocazie o neobişnuită şi cam înspăimântătoare ingeniozitate în felul de a l garnisi cu puţinele lucruri ce îi rămăseseră moştenire. Mesele, scaunele, dulapurile scârţâitoare şi sofalele desfundate fuseseră împrăştiate prin camerele pe care intenţiona să le închirieze, iar ele, despărţite astfel una de alta, păliseră pe loc, căpătând un aspect mohorât şi absurd, ca oasele unui schelet dezmembrat. Biroul răposatului, un colos de stejar cu o călimară în formă de broască râioasă şi cu sertarul de la mijloc adânc ca o cală de vapor, nimerise în prima cameră, cea locuită de Alfiorov, iar taburetul rotativ, achiziţionat cândva împreună cu biroul, ajunsese, ca un orfan, la dansatori - locatarii camerei 6. O pereche de fotolii verzi fusese şi ea despărţită: unul lâncezea la Ganin, iar în celălalt şedea proprietăreasa însăşi sau bătrânul ei şoricar, negru, gras, cu botişor cărunt şi urechi pleoştite, catifelate la capete ca aripioarele de fluture. Iar pe o etajeră, în camera Clarei, fuseseră puse drept ornament câteva din primele volume ale unei enciclopedii, restul nimerind la Podtiaghin. Clarei îi revenise şi unicul lavoar mai ca lumea, cu oglindă şi cu sertare, celelalte camere având câte un suport improvizat, pe care se aflau o cană de tablă şi un lighean aşijderea. Paturile însă au trebuit să fie cumpărate, iar asta doamna Dorn a făcut o cu strângere de inimă, nu fiindcă ar fi fost zgârcită, ci pentru că găsea un fel de plăcere frenetică, un soi de mândrie de gospodină în a şi repartiza vechiul mobilier, iar de data asta îi era necaz că nu poate tăia cu ferăstrăul, în câte bucăţi trebuiau, patul dublu, prea încăpător pentru o văduvă ca ea. Curăţenia în camere o făcea singură, să gătească însă nu se pricepea deloc, şi ţinea o bucătăreasă - spaima pieţei, o enormă creatură roşcovană, care vinerea îşi punea o pălărie de culoarea zmeurei şi se rostogolea prin cartierele de miazănoapte ale oraşului spre a şi valorifica ispititoarea corpolenţă. Lidia Nikolaevna se temea să intre în bucătărie, dar aşa era ea de felul ei - un personaj liniştit şi sperios. Când trecea într o fugă măruntă cu picioruşele ei boante pe coridor, locatarilor li se părea că femeia aceea micuţă, cârnă, căruntă nu putea fi proprietăreasa, ci vreo bătrânică toantă care nimerise din greşeală într o casă străină. Dimineaţa strângea repede cu o perie gunoiul de sub mobile, îndoindu se ca o păpuşă de cârpă, pe urmă dispărea în camera ei, cea mai bună dintre toate, şi acolo citea nişte cărticele nemţeşti jerpelite sau se uita prin hârtiile răposatului ei soţ fără să priceapă o iotă. Singur Podtiaghin intra în camera aceea, mângâia blândul şoricar negru, îi gâdila urechile şi negul de pe botişorul cărunt, încerca să l facă să i întindă laba strâmbă şi îi povestea Lidiei Nikolaevna despre chinuitoarele lui beteşuguri de om bătrân şi despre cum tot cere el, încă de acu' jumătate de an, viza pentru Paris, unde stă o nepoată de a lui şi unde franzelele lungi şi crocante şi vinul roşu sunt foarte ieftine. Bătrânica încuviinţa din cap, uneori îl întreba despre ceilalţi locatari şi, mai ales, despre Ganin, care i se părea cu totul altfel decât tinerii ruşi care se perindaseră prin pensiunea ei. După ce stătuse la ea trei luni, Ganin se pregătea acum să se mute, chiar spusese că avea să elibereze sâmbăta asta camera, dar se mai pregătise de câteva ori şi tot amânase şi se răzgândise. Iar Lidia Nikolaevna ştia din spusele bătrânului poet că Ganin are o prietenă. Tocmai aici era buba.

În ultima vreme devenise indolent şi posac. Nu demult, putea merge în mâini cel puţin la fel de bine ca un acrobat japonez, înaintând ca o corabie cu pânze, cu picioarele perfect întinse, putea să ridice în dinţi un scaun şi să rupă o frânghie, bombându şi bicepsul. În trupul lui juca fără încetare o flacără, o poftă de a sări garduri, de a zgâlţâi stâlpi, într un cuvânt, de a şi face de cap, cum spuneam noi în tinereţe. Acum însă îl lăsaseră balamalele, începuse să se gârbovească un pic şi chiar el îi mărturisise lui Podtiaghin că avea insomnii, "ca o babă". Nu dormise bine nici în noaptea aceea de duminică spre luni, după cele douăzeci de minute petrecute cu domnul acela prea familiar în liftul blocat. Luni dimineaţă rămăsese multă vreme aşezat pe pat, complet gol, strângându şi între genunchi palmele desfăcute şi reci, buimăcit de gândul că şi azi va trebui să şi pună cămaşa, şosetele, pantalonii - toate mizeriile astea îmbibate de transpiraţie şi praf, şi gândindu se cât de oribil, cât de greţos de jalnic putea arăta un pudel de circ îmbrăcat ca un om. Într o oarecare măsură, indolenţa asta era o consecinţă a trândăviei. Pentru moment nu era nevoie să se omoare cu munca, peste iarnă strânsese ceva bani, din care de altfel îi mai rămăseseră vreo două sute de mărci, nu mai mult: în ultimele trei luni fusese cam larg la cheltuieli.

De cum sosise la Berlin, cu un an în urmă, îşi găsise de lucru şi muncise până în ianuarie - multe şi de toate: cunoscuse întunericul galben al orei când se pleacă la fabrică; ştia şi cum ţi se înmoaie picioarele după ce alergi zece verste întortocheate cu o farfurie în mână printre măsuţele restaurantului Pir Goroi1; mai ştia să facă şi altele, vindea, cu comision, tot ce se nimerea - şi covrigi, şi briantină, şi, pur şi simplu, briliante. Nu se dădea în lături de la nimic: nu o dată îşi vânduse chiar umbra, ca mulţi dintre noi. Altfel spus, fusese figurant la nişte filmări în afara oraşului, unde într o baracă de bâlci cu stridenţe mistice clocoteau de lumină faţetele infernale ale reflectoarelor îndreptate ca nişte tunuri spre mulţimea cadaveric strălucitoare a figuranţilor, pe care o scăldau într o albă lucire ucigaşă, luminând ceara colorată a chipurilor lor încremenite, şi apoi se stingeau trosnind, dar în cristalele acelea complicate se mistuiau încă multă vreme reflexele roşiatice ale ruşinii noastre omeneşti. Târgul era făcut, şi umbrelor noastre fără nume li se dădea drumul prin lume.

Banii rămaşi i ar fi ajuns ca să plece din Berlin. Dar pentru asta trebuia s o rupă cu Liudmila, iar cum s o rupă, nu ştia. Şi, deşi îşi dăduse ca termen o săptămână şi o anunţase pe proprietăreasă că e ferm hotărât să se mute sâmbătă, Ganin simţea că nici săptămâna aceea, nici următoarea nu aveau să schimbe nimic. Or pe el, tocmai primăvara îl chinuia mai tare dorul de o altă străinătate. Cum fereastra lui dădea spre un terasament de cale ferată, posibilitatea plecării îl sâcâia şi mai obsedant. La fiecare cinci minute, casa se punea în mişcare cu un vuiet timid, o masă de fum se ridica în faţa ferestrei acoperind alba zi berlineză, apoi se împrăştia încet, şi atunci evantaiul terasamentului ce se îngusta în depărtare apărea din nou între calcanele negre - decupate parcă - ale caselor, şi peste toate astea un cer palid ca laptele de migdale.

Lui Ganin i ar fi fost mai uşor dacă ar fi locuit pe partea cealaltă a coridorului, în camera lui Podtiaghin, a Clarei sau a dansatorilor: ferestrele acestora dădeau într o stradă plicticoasă, peste care trecea, ce i drept, podul căii ferate, în schimb nu erau nici un fel de depărtări înceţoşate şi ademenitoare. Podul acela era o continuare a şinelor ce se vedeau din camera lui Ganin, şi Ganin nu putea scăpa de senzaţia că fiecare tren trecea nevăzut chiar prin corpul casei: iată l intrat prin partea aceea, vuietul lui fantomatic zguduie peretele, se strecoară hurducăit peste covorul vechi, atinge în treacăt paharul de pe lavoar, în fine, iese cu un zăngănit rece pe fereastră - şi pe dată, în spatele geamului creşte un nor de fum, apoi se destramă şi dă la iveală trenul urban azvârlit din casă: vagoane de un oliv mat, cu sfârcuri negricioase de căţea de a lungul acoperişului, şi o locomotivă bearcă, ataşată invers, dă repede înapoi, târând vagoanele în depărtări albe, printre pereţii orbi, cu negreala de funingine ici scorojită, colo împestriţată de frescele unor reclame vechi. Aşa trăia întreaga casă - străbătută parcă de un curent de fier.