19.10.2005
John Windham
Ziua trifidelor
Editura Leda, Grupul editorial Corint, 2005


traducere de Sorin Voinea
prefaţă de Radu Pavel Gheo



Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

Intro


Înainte de a se dedica literaturii, John Wyndham Parkes Lucas Benyon Harris (1903-1969) şi-a încercat norocul în mai multe domenii, inclusiv agricultură, drept, publicitate şi arta comerţului. După cel de-al Doilea Război Mondial publică, sub semnătura John Wyndham, ficţiuni de referinţă ale genului ştiinţifico-fantastic: Day of the Triffids, The Kraken Wakes (ambele traduse în multe ţări ale lumii), The Chrysalids, The Midwich Cuckoos (ecranizat sub titlul Village of the Damned), The Seeds of Time, Trouble with Lichen, The Outward Urge, Consider Her Ways and Others, Web şi Chocky.

*****

III. Oraşul orbilor


Am ieşit din bar, lăsând uşa să se balanseze în voie, şi am mers până la intersecţia cu strada principală. Acolo, am stat puţin în cumpănă.

Spre stânga, dincolo de kilometri întregi de străduţe şi cartiere mărginaşe, se întindeau ţinuturile rurale; în dreapta, dincolo de West End, se afla centrul capitalei. Mă simţeam cât de cât refăcut, dar şi foarte detaşat şi dezorientat. Nu aveam nici un plan şi, pus în faţa calamităţii de o grozăvie pe care abia începeam s-o pricep, eram mult prea şocat pentru a-mi face vreunul. În plus, ce plan s-ar fi putut potrivi unei asemenea situaţii? M-am simţit pustiit, pierdut în dezolare, ca într-un vis, şi parcă nu eu trăiam acele momente.

Traficul era inexistent şi nici cel mai vag sunet nu-mi indica prezenţa lui în altă parte. Singurele semne de viaţă proveneau de la cele câteva persoane care bâjbâiau precaute prin faţa magazinelor.

Era o zi perfectă de vară timpurie. Soarele se revărsa din albastrul intens al cerului unde pluteau alene câteva ghemotoace de nori albi pufoşi. Seninătatea şi prospeţimea atmosferei erau tulburate de-o singură coloană de fum negru ce se ridica de undeva din spatele caselor dinspre nord.

Am stat acolo câteva minute bune, şovăind descurajat. Apoi, m-am întors către răsărit, spre Londra...

Nici până astăzi nu pot spune de ce-am luat această decizie. Probabil am dat curs imboldului de a revedea unele locuri familiare, sau poate datorită sentimentului că, dacă ar fi existat autorităţi care să încerce să controleze situaţia, ele s-ar fi aflat cu siguranţă în acea direcţie.

Brandy-ul îmi intensificase senzaţia de foame, o problemă aparent banală dar deloc uşor de rezolvat. Aveam la dispoziţie o mulţime de magazine, unele ferecate, altele deschise şi nesupravegheate; aveam cu ce să plătesc sau, dacă mi-ar fi displăcut acest lucru, puteam foarte bine să sparg o fereastră şi să mă înfrupt din orice aş fi dorit.

Cu toate acestea, mi-a fost foarte greu să mă adaptez situaţiei. După aproximativ treizeci de ani de viaţă paşnică şi cinstită, încă nu eram pregătit să admit că lucrurile se schimbaseră radical. De asemenea, ceva îmi spunea că, atâta vreme cât îmi păstram firea şi continuam să fiu eu însumi, lucrurile ar fi putut reveni la normalitate. Era, evident, un sentiment absurd, însă eram aproape convins că, imediat ce-aş fi spart unul din acele geamuri, ar fi trebuit să uit complet de vechea rânduială şi să mă împac cu gândul că voi fi un jefuitor, un pirat al străzilor, un hoţ infam obligat să trăiască de pe urma cadavrului unui sistem care mă hrănise şi educase. O sensibilitate puerilă, într-o lume cumplit năpăstuită! Şi totuşi, îmi face plăcere să-mi amintesc că moralitatea şi civismul nu m-au părăsit brusc şi că, pentru o perioadă, deşi principiile mele demodate nu-mi ţineau de foame, am continuat să merg prin faţa vitrinelor salivând, şi-atât.

Însă problema s-a rezolvat de la sine într-un mod destul de civilizat, după aproximativ şapte-opt sute de metri. Un taximetru, trecând peste trotuar, sfârşise cursa îngropându-şi capota în mijlocul unei grămezi de delicatese. Aceasta, desigur, era o cu totul altă situaţie, pentru că nu eu fusesem cel care spărsese geamul magazinului. M-am urcat pe maşină şi mi-am luat câteva alimente. Totuşi, vechile convenienţe continuau să nu-mi dea pace, aşa că am lăsat conştiincios pe tejghea contravaloarea produselor.

De partea cealaltă a străzii era o grădină. Părea să fi fost cândva un cimitir al unei biserici dispărute. Pietrele de mormânt fuseseră scoase şi aşezate lângă zidul împrejmuitor din cărămidă, iar terenul cu iarbă era străbătut de câteva alei aşternute cu pietriş. Locul arăta foarte frumos, aşa că m-am aşezat pe una din bănci şi mi-am luat prânzul la umbra copacilor proaspăt înfruziţi.

Era un spaţiu retras şi foarte liniştit. Cât timp am stat acolo nu am văzut pe nimeni trecând, deşi prin dreptul porţii cu gratii de la intrare am mai zărit din când în când câte-o siluetă. Am aruncat nişte firimituri câtorva vrăbiuţe - primele păsări pe care le văzusem în acea zi, şi m-am simţit puţin mai bine urmărindu-le cum ciugulesc, vioaie şi indiferente la calamitatea petrecută.

După ce-am terminat de mâncat, mi-am aprins o ţigară, pufăind relaxat şi gândindu-mă încotro s-o apuc şi ce anume să fac. Deodată, liniştea a fost întreruptă de notele unui pian ce răsunau din blocul de lângă parc. În acel moment se auzi vocea unei tinere - începuse să cânte o baladă scrisă de Byron:

Hoinari nu vom mai fi în noapte,
Năluci flămânde de iubire,
Cu inimi pline ochi de şoapte,
Cerşindu-i lunii strălucire
.

Teaca de sabie-i tocită,
De suflet pieptul e prea plin.
Iubirea tace, istovită,
Şi inima-i adânc suspin
.

Din orice noapte de iubire
Triumfă zorile curând...
Noi, sub a lunii strălucire,
Hoinari nu vom mai fi nicicând
.


Am ascultat, privind modelul pe care-l ţeseau delicatele frunze şi ramurile tinere pe cerul senin şi albastru. Cântecul luă sfârşit, iar sunetele pianului se stinseră încet. Apoi, se auzi un suspin - dar nu unul pătimaş, ci duios, de neputinţă şi deznădejde, sfâşietor. Cine era fata, nu ştiu - foarte posibil să fi fost o cântăreaţă, ori poate era încă una din persoanele care-şi deplângeau soarta. N-aş fi suportat să ascult mai mult, aşa că m-am întors discret în stradă şi m-am îndepărtat, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi.

Când am ajuns aproape de Hyde Park Corner, intersecţia era aproape pustie. Pe şosele se aflau doar câteva automobile şi camioane abandonate. Se pare că lucrurile nu scăpaseră prea mult de sub control în momentul producerii calamităţii. Un singur autobuz traversase drumul şi poposise direct în Green Park; un cal, încă înhămat, zăcea cu craniul spart în apropierea monumentului soldaţilor artilerişti. Singurele mişcări veneau dinspre câţiva bărbaţi şi femei care călcau cu precauţie pipăind grilajul gardului, şi de cum se îndepărtau de acesta îşi întindeau braţele înainte, bâjbâind şi mai prudenţi. Două pisici, a căror vedere părea să nu fi fost deloc afectată, priveau strania situaţie cu calmul şi stăpânirea de sine atât de caracteristice felinelor. Nu aveau prea mult noroc pândind în sinistra tăcere ce ne înconjura - pentru că vrăbiile erau rare, iar porumbeii dispăruseră.

Atras ca un magnet de vechiul centru, am traversat în direcţia Piccadilly şi, abia ajuns pe trotuar, am auzit un sunet strident - un răpăit constant, nu departe de mine şi care creştea în intensitate. Ridicându-mi privirea înspre Park Lane, i-am descoperit imediat sursa. Un bărbat, îmbrăcat mult mai îngrijit decât toţi cei întâlniţi în acea dimineaţă, înainta rapid, lovind zidul cu un baston alb. Când îmi auzi paşii, se opri şi ascultă foarte atent.
- E-n ordine, i-am spus. Poţi trece.

M-am simţit foarte uşurat întâlnindu-l. Străinul, ca să spun aşa, chiar era orb. Ochelarii lui negri erau mult mai puţin tulburători decât orbitele holbate şi complet inutile ale celorlalţi.
- Atunci stai locului, îmi răspunse. Numai Dumnezeu ştie de câţi nerozi m-am ciocnit până acum. Ce naiba s-a întâmplat? De ce este atât de multă linişte? Ştiu foarte bine că nu-i noapte, pentru că simt căldura soarelui. Ce-i în neregulă cu lumea?

I-am povestit tot ce aflasem şi, imediat ce-am terminat, timp de un minut nu a scos nici un sunet, după care a râs scurt şi puţin îndurerat.
- Aici e problema, îmi zise el. Acum vor vedea cu toţii cât de eficientă este aşa-numita lor protecţie socială.

Spunând acestea, îşi îndreptă spatele, puţin sfidător.
- Îţi mulţumesc. Şi, mult noroc în continuare, mai adăugă, apoi porni către apus, afişând o mină exagerată de independenţă.

Sunetele cadenţate şi energice pe care le făcea destul de încrezător cu bastonul se pierdeau încet în urma mea, în vreme ce eu înaintam în continuare spre Piccadilly.

În scurt timp, am întâlnit mai multe persoane şi o serie de maşini părăsite pe şosea. În acele locuri nu am mai reprezentat o problemă pentru cei care bâjbâiau prin faţa clădirilor, fiindcă toţi se opreau imediat ce auzeau paşi în preajma lor, pregătindu-se pentru o eventuală coliziune. Astfel de incidente se mai produceau din când în când, dar unul singur mi-a atras imediat atenţia. Persoanele implicate se apropiau din direcţii opuse, bâjbâind prin faţa unui magazin, până când, inevitabil, s-au ciocnit. Unul dintre personaje era un tânăr îmbrăcat într-un costum frumos croit, căruia îi asortase o cravată aleasă pe dibuite; celălalt era o femeie ce ţinea în braţe un copil. Copilul scânci imperceptibil. Tânărul se dădu într-o parte şi porni pe lângă femeie, când, deodată, se opri brusc.
- Vă rog, staţi o clipă, i se adresă tânărul. Copilul dumneavoastră poate vedea?
- Da, răspunse femeia. Nu şi eu.

Tânărul se întoarse şi-şi puse vârful degetului pe geamul ferestrei.
- Puştiule, ce-i aici? întrebă el.
- Eu nu-s puşti, obiectă copilul.
- Hai, Mary, spune-i domnului ce te-a rugat, o încurajă mama.
- Sunt doamne frumoase, răspunse fetiţa.

Bărbatul o luă pe femeie de braţ şi o conduse încet până la următoarea vitrină.
- Şi aici, ce este? întrebă el.
- Mere şi smochine, răspunse fetiţa.
- Excelent! exclamă tânărul, apoi îşi scoase un pantof şi lovi cu tocul direct în geam. Prima lovitură n-a produs rezultatul aşteptat, dar la a doua a reuşit să dea naştere unui zdrăngănit ce răsună pe toată strada.

Încălţându-şi pantoful, îşi întinse cu grijă braţul şi începu să pipăie în spatele ferestrei, până când dădu peste două portocale. Una i-o oferi femeii, iar pe cealaltă fetiţei. Apoi, întinse din nou mâna şi bâjbâi până când mai găsi o portocală, pe care începu s-o decojească pentru sine. Femeia i-a urmat exemplul.
- Dar... începu femeia.
- Ce-i? o întrerupse tânărul. Nu vă plac portocalele?
- Ba da, însă nu consider că este corect. Nu cred că ar trebui să profităm şi să le luăm în acest mod.
- Şi cum anume ar trebui s-o facem? întrebă bărbatul.
- Am putea... ei bine, nu ştiu, recunoscu femeia, cu îndoială în glas.
- Perfect. Acesta şi este răspunsul. Mai bine mâncaţi şi, mai târziu, o să găsim ceva mai hrănitor.

Femeia îşi ţinea portocala în palme şi capul aplecat spre ea, ca şi cum ar fi privit-o.
- Totuşi, nu mi se pare deloc corect, întări ea, dar de astă-dată cu şi mai puţină convingere.

Apoi îşi lăsă fetiţa jos şi începu să-şi cureţe portocala...

Piccadilly Circus a fost cel mai populat loc pe care l-am găsit. Comparativ cu ceea ce văzusem până atunci, acolo era chiar aglomeraţie - deşi nu cred să fi fost mai mult de o sută de persoane. Cei mai mulţi erau îmbrăcaţi în veşminte extravagante, prost asortate, şi bâjbâiau extenuaţi şi buimaci unii pe lângă alţii. Din când în când, în urma unor poticneli, răbufnea câte o serie de blasfemii furibunde, complet inutile - şi chiar îngrijorătoare, întrucât indicau prezenţa câtorva indivizi pe care spaima îi putea face să-şi piardă foarte uşor cumpătul. Cu o singură excepţie, nu se auzeau decât murmure slabe şi zgomote de paşi. Din câte se părea, pierderea vederii îi făcuse pe oameni să se închidă complet în ei înşişi.

Excepţia cu pricina se afla într-o poziţie destul de privilegiată, pe unul dintre refugiile pietonale. Un bărbat în vârstă, înalt, sfrijit, cu barbă căruntă, sârmoasă şi stufoasă, propovăduia autoritar şi îndemna la penitenţă, vestind păcătoşilor urgii cumplite. Nimeni însă nu-l asculta, fiindcă pentru majoritatea celor de acolo năpasta deja avusese loc.

Apoi, din depărtare, se auzi un sunet care captă atenţia tuturor - un cor răsuna din ce în ce mai puternic:

Şi când o fi să mor
Să nu mă îngropaţi,
Ci numai în alcool
Oasele să-mi scăldaţi
.

Glasurile, jalnice şi complet distonante, răsunau parcă de pretutindeni pe străzile pustii. Toţi cei prezenţi în marea intersecţie îşi întorceau capetele când spre dreapta, când spre stânga, încercând fără succes să le descopere direcţia. Profetul Apocalipsei îşi ridică vocea, pentru a face faţă concurenţei. Corul discordant se apropia însă destul de repede:

La căpătâi şi la picioare
Sticle cu vinuri rubinii
Să-mi aşezaţi, îmbietoare.
Şi carnea nu-mi va putrezi
.

Acompaniamentul era un târşâit, efectuat cât de cât în cadenţă.

Din locul unde mă aflam îi puteam vedea cum intră încolonaţi de pe o străduţă laterală în Shaftesbury Avenue, îndreptându-se spre Piccadilly Circus. Cel de-al doilea bărbat din coloană îşi ţinea palmele pe umerii conducătorului, cel de-al treilea pe umerii celui din faţa lui şi aşa mai departe, până la ultima persoană din grupul de douăzeci şi cinci sau chiar treizeci de membri. La sfârşitul cântecului, unul dintre ei a început să strige Bere, bere, glorioasă bere! dar cu o voce atât de piţigăiată încât se stinse imediat ce începuse.

Şirul de bărbaţi şi-a continuat drumul până în centrul intersecţiei, când se auzi vocea puternică a liderului, care le ordonă ca şi cum s-ar fi aflat la o paradă militară:
- Compani-i-ee-ee, stai!

Toţi cei din Circus încremeniră şi-şi îndreptară feţele spre el, încercând să ghicească ce se întâmplă. Conducătorul începu un mic discurs, imitând gesturile unui lider profesionist:
- Domnilor, iată c-am ajuns teferi în afurisitul de Piccadilly Circus. Centrul Lumii. Axa Universului. Locul unde grangurii se bucurau de cele mai alese vinuri, aveau cele mai frumoase femei şi petreceau de seara până dimineaţa.

Bărbatul nu era orb, pentru că ochii îi fugeau în toate părţile în timp ce se adresa grupului. Probabil, văzul îi fusese cruţat din cauza unui accident, aşa cum am păţit şi eu, dar era destul de beat, la fel ca toţi cei din spatele său.
- Iar acum o să ne desfătăm şi noi, adăugă el. Următorul popas îl vom face la vestita Café Royal - unde, evident, băuturile vor fi pe gratis.
- Bine, dar cum rămâne cu femeile? se auzi o voce, urmată de un hohot de râs.
- Ah, deci, \'mneata vrei femei, nu? întrebă liderul, păşind în faţă şi apucând-o pe-o tânără de braţ. Fata ţipă şi se zbătu, dar el nu-i acordă nici o atenţie, continuând să o ducă spre pretendentul care-şi manifestase făţiş doleanţele.
- Uite că ţi s-a îndeplinit dorinţa, colega. Şi nu vreau s-aud că nu-ţi convine, fiindcă, să ştii, e ca o floare, o minunăţie de fată - dacă asta are vreo importanţă pentru tine.
- Hei, dar cu mine cum rămâne? se auzi o altă voce.
- Şi tu? Să vedem. Cum îţi plac, blonde sau brunete?

După cum aveam să înţeleg ulterior, cred că m-am comportat ca un neghiob. Prin minte însă mi se derulau necontenit o sumedenie de reguli şi principii morale şi etice care, în situaţia dată, nu-şi mai găseau aplicabilitate. Dar nici prin gând nu-mi trecuse că, de fapt, în acea bandă tânăra ar fi avut şanse mult mai mari de supravieţuire decât dacă ar fi rămas singură. Înfierbântat de-o serie de sentimente adolescentine de cavalerism şi mărinimie, am hotărât să intru de îndată în scenă. Bărbatul nu mă văzuse apropiindu-mă şi, exact în clipa când mă pregăteam să-l lovesc în falcă, din nefericire, s-a întors şi-a lovit înaintea mea...

Când mi-am recăpătat cunoştinţa, mă aflam în mijlocul drumului, iar zgomotul paşilor târşâiţi se pierdea în depărtare, în vreme ce profetul Judecăţii de Apoi, recăpătându-şi graiul, îi blestema pe membrii găştii cu flăcările iadului şi chinurile veşnice în pucioasa Gheenei.

Revenindu-mi complet, am fost chiar recunoscător că lucrurile nu scăpaseră de sub control. Dacă situaţia ar fi fost alta, nici până azi nu mi-aş fi putut ierta lipsa de discernământ şi faptul că soarta acelor oameni a depins întru totul de acţiunile mele. Şi, oricum am eticheta metodele liderului, în definitiv, ochii acestuia reprezentau farul călăuzitor al grupului, ghidul care le putea facilita accesul la hrană şi băutură. Iar în ceea ce le priveşte pe femei, mai devreme sau mai târziu, mânate de foame şi nevoite să aibă o protecţie, ar fi căutat singure să se alăture unor astfel de grupuri. Spun asta pentru că, privind în jur, persoanele de sex feminin prezente acolo nu păreau deloc deranjate de incidentul care era cât pe ce să mă promoveze în poziţia de şef al bandei.

Amintindu-mi că se îndreptau spre Café Royal, am hotărât să-mi limpezesc gândurile în hotelul Regent Palace, unde aveam să descopăr că şi altora le trecuse prin minte aceeaşi idee - dar mai rămăseseră totuşi o mulţime de sticle intacte.

Cred că am pierdut ceva vreme stând relaxat la una din mese, delectându-mă cu un pahar cu brandy şi cu o ţigară, până când am fost nevoit să recunosc că tot ceea ce trăisem era cât se poate de real - şi irevocabil. Nu mai exista cale de întoarcere. Viaţa pe care o cunoşteam se sfârşise...

Probabil am avut nevoie de acea lovitură pentru a reveni cu picioarele pe pământ. Însă în acele momente pricepusem că existenţa mea nu mai avea nici un rost. Modul meu de viaţă, planurile mele, visele şi speranţele, toate îmi fuseseră spulberate, laolaltă cu factorii şi condiţiile ce le determinaseră apariţia. Cred că dacă aş fi avut rude sau persoane apropiate pe care să le compătimesc, aş fi fost mai mult ca sigur cotropit de impulsuri sinucigaşe. Dar ceea ce-mi părea uneori o existenţă searbădă, de această dată se dovedise una chiar favorabilă. Părinţii îmi muriseră, singura mea tentativă de căsătorie eşuase cu mulţi ani în urmă şi nu aveam pe nimeni să depindă de mine. Totuşi, destul de curios, ceea ce-am simţit - perfect conştient de faptul că era un sentiment contrar celui pe care-ar fi trebuit să-l am - a fost uşurare...

Sentimentul nu era provocat numai de brandy, întrucât a persistat. Cred că s-a datorat în principal ideii că am în faţă un viitor complet diferit. Toate vechile probleme, atât personale cât şi generale, s-au dizolvat dintr-odată. Numai providenţa putea şti ce dificultăţi urmau să apară - şi, din câte se părea, ele aveau să vină din belşug -, dar îmi era cât se poate de clar că vor fi absolut inedite. Situaţia mă ajutase să simt că, de-acum înainte, sunt propriul meu stăpân şi nu un slujbaş oarecare. Chiar de-ar fi trebuit să fac faţă unei lumi a hazardului, plină de pericole şi orori, ştiam că sunt liber să acţionez aşa cum doresc - fără ca forţe şi interese pe care nu le-am înţeles şi de care nici nu mi-a păsat vreodată să mă împingă într-o parte şi-n alta, ca pe o frunză în bătaia vântului.

Nu, sentimentul nu provenea în nici un caz de la brandy, pentru că la fel simt şi astăzi, după atâţia ani - însă este foarte posibil ca şi brandy-ul să fi contribuit la clarificarea şi simplificarea lucrurilor.

Aveam totuşi o mică nelămurire: ce-ar fi trebuit să fac în continuare? Cum şi de unde să încep această nouă viaţă? Dar nu le-am îngăduit acestor întrebări să mă îngrijoreze, ci mi-am băut paharul până la fund şi am ieşit din hotel, pentru a vedea ce are să-mi ofere strania lume ce mă aştepta afară.

0 comentarii

Publicitate

Sus