Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Primele o mie şi una de nopţi

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Tu ştii povestea cu răţuşca cea urâtă?


Ada Demirgian

19.11.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
“Tu ştii povestea cu răţuşca cea urâtă? Ce faci, uită-te la mine, că îţi spun o poveste. A fost odată ca niciodată un pui de raţă foarte urât, pe care l-a prins vânătorul şi l-a mâncat. Aşa să ştii, că aşa e povestea, nu cum vi se spune vouă...”

În vreme ce îi încheie capsele la pijama, tati spune poveşti de groază, doar de dragul de a ţine infanta pe loc. Altfel, zvârluga e capabilă să ajungă pe jos, în doi timpi şi trei mişcări.

Ieri Irina a împlinit 10 luni. În doar câteva zile a învăţat o mulţime de lucruri: ştie acum să aplaude dacă îi spui “bravo, Irina”, merge din ce în ce mai sigură pe picioruţele ei, ştie să pună degeţelul pe nas şi pe ochişorii ursului dacă o întrebi “care-i nasul”, “care-s ochişorii” ... Gabi a învăţat-o să stingă şi să apindă lumina, aşa că acum una din activităţile zilnice e turul întrerupătoarelor casei, pe care ea pune o pălmuţă cu degeţele răşchiate şi apasă la noroc, mai sus sau mai jos, doar, doar s-o întâmpla ceva... Şi dacă te apropii de pat, întinde imediat mânuţele să o iei în braţe.



Persoana care are cel mai mult de suferit în urma progreselor Irinei este domnul Mitz. Se mai întâmplă să fie amândoi pe aceeaşi canapea şi se mai întâmplă ca fetiţei să îi vină ideea de a pune mâna pe dânsul. Deşi e tuns soldăţeşte, acum i-a mai crescut puţin blana, suficient cât să-l apuce zdravăn şi să tragă de el ca de o carpetă. Mai grav e când îl apucă de coadă. Irina încă nu cunoaşte noţiunea de milă. Nu ştie să facă diferenţa între încet şi tare, între uşor şi cu toată puterea. Şi putere are, har Domnului, mai multă decât te-ai aştepta din partea unui bebeluş. Iar Mitz nu ştie exact cum să reacţioneze: să o muşte ori să o zgârie e cam periculos, că e cu mama ei. Să o lase în pace ar însemna să suporte el durerea... Aşa că alege să plece, mieunând jalnic şi uitându-se trist spre locurile peste care odată, singur domnea.

Joi după-amiază îi serveam iaurtul cu fructe şi biscuiţi pe canapeaua din camera de zi. A înghiţit ce-a înghiţit şi în cele din urmă a hotărât să pună mâna pe linguriţă, mi-a smuls-o pur şi simplu dintre degete şi foarte relaxată a pus-o în căniţă şi apoi mi-a dus-o la gură. Nu o dată ci de mai multe ori, aşa cum văzuse ea că face şi mami.
- Bravo, Irina, îi dai mamei să pape?



M-am bucurat şi mai tare când ieri a dus linguriţa spre guriţa ei, ca şi cum ar fi spus gata, de-acum mănânc singurică. Cresc copiii, aşa îţi dai seama, după câte ştiu să facă de unii singuri şi cât de vehement îşi reclamă independenţa.

De câteva zile o chinuie al patrulea dinte care stă să-I spargă gingia. Aşa că iar plânge ca un alsacian uitat în debara, iar se uită în ochii noştri şi se vaită, iar ne rupe sufletul că nu prea avem ce-i face. Dar vor trece şi zilele astea.

Mai am o singură dilemă de rezolvat. Încerc să înţeleg de ce îşi aruncă jucăriile pe jos. Le ia din mâna mea, uneori nici nu se uită la ele, şi le lasă să cadă, aşa, ca şi cum ar fi agasată, iar îmi dai jucăria asta, dă-mi alta, pe asta am mai văzut-o. I-am cumpărat culori, creioane cerate şi un bloc de desen... Prea devreme. Roade creioanele şi dă să zornăie cu blocul de desen, când vede că nu se aude nici un zgomot, îl aruncă pe jos. I-am adus un puzzle special pentru bebeluşi: o planşetă de lemn din care sunt decupate câteva bucăţele pe care sunt desenate animăluţe... fiecare bucată are un ţumburuş de care să poată fi apucate. Le gustă şi pe acestea cu mare plăcere. Apoi le aruncă. Mai încercăm. Jucăria preferată a Irinei pare să fie căţelul de pluş cu care şi doarme. Mai nou, când oboseşte şi ar vrea să doarmă, scotoceşte prin pătuţ după căţel şi mi-l aduce foarte veselă. Pe ăsta nu-l aruncă, nici nu mi-l dă, doar mi-l arată şi apoi îl strânge la piept. Îi mai place şi de păpuşa Cosmina pe care o îmbrăţişează cu multă afecţiune dar, hellas... Cosmina nu se bucură de privilegiile căţelului de pluş, şi-ajunge pe jos lângă celelalte jucării. Apoi Irina aplaudă: bravooo...



Am revăzut un filmuleţ cu Irina la o lună... Tare s-a schimbat, uitasem deja o mulţime dintre gesturile pe care le făceam pe când era moale ca o păpuşă de cârpe şi nici să plângă nu ştia... Se trezea din somn destul de lent, dura o vreme până îşi amintea unde e. O mângâiam pe obraz uşor, uşor şi când dădea să plângă îi spuneam: nu, nu, nu plânge fetiţa, de ce să plângă...

Parcă au trecut 20 de ani nu doar 9 luni. Minunea mea îşi împarte gustarea cu mine. Ca mâine am s-o aud, strigându-mi din bucătărie: mami, trei linguriţe de cafea şi două de zahăr sau cum?

Acum Irina doarme cuminte. Abia aştept să se trezească, să o scot afară. Astăzi Irina va vedea primii fulgi de zăpadă din viaţa ei de bebeluş conştient pe ce lume trăieşte. Abia aştept...

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer