29.03.2006
Radu-Ilarion Munteanu
Fals tratat de alchimie onirică
Editura Eikon, 2005


prefaţă de Horia Gârbea



Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

Intro


Radu-Ilarion Munteanu, fizician polimerist la origine, s-a inserat în rândul coautorilor negri ai unei serii de volume de fizico-chimie şi tehnologie a polimerilor, între 1974 şi 1989, volume cu un singur nume de autor pe copertă. În cei 28 de ani ai unei obişnuite cariere de cercetător în respectivul domeniu a mai publicat un rezonabil număr de articole în revistele româneşti de profil. În prezent este redactor la revista lunară Sănătatea plantelor. Simultan este redactor la portalul cultural LiterNet.ro.

Primele texte literare îi sunt publicate de revista cenaclului Joc Secund, ce funcţiona în institutul respectiv de cercetări, în 1979. După colaborări episodice cu fluctuanta presă de la începutul anilor '90, debutează editorial la începutul mileniului, în ianuarie 2001, cu volumul de proză Glissando, Editura Napoca Star, semnat în coautorat cu fiul său. O versiune restrânsă a volumului, într-un format diferit, semnătură de unul singur y compris, a apărut, în 2003, la editura LiterNet.ro, sub titlul Nisip peste bordul nacelei. Are, în curs de finisare, un alt volum de proză, un jurnal de călătorie şi unul de filme.

Publică proză, cronică de cinematecă, eseuri şi foarte puţină poezie, în reviste culturale, preponderent în cele electronice.

Capitolul IX


Lui Aathanor, portarul de noapte

Cadoul ideal rămâne o carte. Indiferent cât de restrânsă e aria de răspândire a acestei convingeri. Şi indiferent de motivele restrângerii. A dărui o carte e un act de comuniune, de împărtăşire, de punere în comun a unor comori. A primi acest dar înseamnă a accepta onoarea. Actul dăruirii naşte o confrerie. El este echivalent cu o acoladă.

Cartea pe care am primit-o în dar e legată în piele subţire, culorile fac ape la flexarea coperţilor. Închisă, e cenuşie, dacă o îndoi concav se irizează în nuanţe purpurii, dacă o bombezi devine verzuie, proporţional cu curbura. Literele titlului, în relief săpat, au culoarea aurului patinat. Formatul lor aduce cu Bookman Old Style. Stranietatea începe de la lipsa oricărui autor. Editura, de asemenea, lipseşte. Ca să spun întreg adevărul, cu excepţia titlului nici un alt semn grafic nu mai se află pe copertă. Dar cel mai neobişnuit lucru e titlul însuşi: Capitolul IX. Nimic mai mult, nimic mai puţin.

Darul era ambalat într-o hârtie la fel de ciudată, de fapt n-am mai văzut aşa ceva. Dacă n-aş încerca un abur de teamă că aş începe să fiu bănuit de invenţie gratuită, aş zice că-mi aduce aminte de un model de poncho. Desfăcând pachetul meticulos alcătuit, mi s-a părut chiar că aud tânguiala unor refrene andine, la flaut. Pielea coperţii avea un parfum amestecat, migdale, scorţişoară, paciuli şi... iarbă. Pe pagina de gardă se repetă desenul de deasupra, dar literele nu sunt aurii, ci au cenuşiul copertei. Sub titlu, o dedicaţie, aceasta cu cerneală aurie. Atâta timp cât nu încerc s-o citesc, e vizibilă, scrisul e elegant, senzual, aş zice princiar. E, însă, de ajuns să-mi focalizez privirea pe text, ca să dispară. Foaia redevine de un alb mătăsos.

În fine, oricât ar fi de... hmm, deosebite, elementele de formă, important e conţinutul, nu? Ia să vedem, despre ce poate fi vorba?

Dar paginile sunt goale! Goale, dar numerotate. Le răsfoiesc. Goale până la sfârşit. Rămân pe gânduri. Cartea zace, deschisă, pe genunchi. Sună telefonul. De ce n-am nici un chef să răspund? După exact 17 apeluri renunţă. M'... da. 17 cânturi i-au trebuit lui Agamemnon să se împace cu Achile. Dar... stai! Exact la gândul ăsta, din paginile goale, răsare un chip seducător. Facies caucazian, ochi negri, adânci, frunte înaltă. O diademă subţire, de aur, aproape de inserţia părului negru, vag ondulat. Un soi de halat de mătase, turquoise, cu motive aurii, peste sâni grei. Să fie Briseis? Buzele se mişcă, aud un glas melodios, într-o limbă necunoscută. N-o fi fost chiar fără rost cearta eroilor achei. Mă gândesc la Thersites. Surpriză, de pe aceeaşi pagină apare figura lui Dinică, muuult mai tânăr. Da, el l-a jucat pe Thersites. Dar nu, nu aşa. Trebuie să văd de la început. În faţa primei pagini goale, îmi repet în gând, răspicat: Capitolul 9. Pe pagină apare text. Titlul e Teddy. Ce-o fi asta? Teddy, Teddy. Citesc. Pare familiar. Întorc pagina, textul continuă. Din primele două pagini mi-am adus aminte: Salinger, 9 povestiri. Teddy e ultima. Trebuie să citesc toată povestirea, altfel n-o să aflu niciodată secretul cărţii pe care o primisem în dar. După Salinger, un nou titlu. Ricşa fantomă. Ăsta-i Kipling. O ediţie din '78, citită în primul concediu la Tuşnad. Cine dracu l-o fi pus pe editorul român să stabilească ordinea nuvelelor? Nu mă prăpădesc după ricşa asta fantomă, mereu am considerat că e vorba aici de o femeie-crampon. Singurul gen detestabil de femeie, cu suferinţele căreia mă simt incapabil să empatizez. Şi ce dacă... în sfârşit, viaţa-i nedreaptă. Încerc să sar la capăt, să văd ce urmează. Paginile sunt iar goale. Mda. Trebuie trecut prin toate. De ce n-o fi băgat una în plus, la început, Satul care-a hotărât prin vot că pământul e turtit ar fi ieşit a noua. Citesc. Apoi alt titlu, Pendulul. Asta ce mai e? Îmi aduc aminte, e O.Henry. Iarăşi lista povestirilor pe care le-aş fi preferat înaintea ăsteia e lungă. Dar - regula e regulă. Cine mi-a făcut cadoul ştie. În sfârşit, John Perkins îşi lasă nevestica singură şi pleacă să arunce câteva bile, cu băieţii. Mai departe. Dar ce-i asta? Doamne! Un cântec de piatră! Gérard Klein. Niciodată, în peste 30 de ani, n-am putut s-o recitesc fără să lupt împotriva voluptăţii unei tensiuni în pleoape. Acum cred că am pierdut-o pentru că eram gata să-i rostesc adevăratul nume, care ar fi eliberat-o. Acum ştiu de ce mi-au răpit-o zeii. Pentru că funcţia mea e să numesc şi...

Oare succesiunea acestor capitole 9 să fi fost stabilită de cel care mi-a făcut darul? Sau mi-a lăsat libertatea să râd, să plâng, să mă plictisesc, să revin la viaţă... pe contul meu, fireşte. Şoarece de bibliotecă. Mă amuz copios. E un capitol din autobiografia lui Asimov. Al nouălea, evident. Dar, imediat, un titlu pe care nu ştiu de unde să-l iau: Doamne, să văd. Nu putea să lipsească ceva legat de vederea mea. De largul spectru de compensaţii... dar n-are nici o legătură. Contextul creştin e împănat cu piruete lumeşti, spirituale şi totuşi pline de umilinţă, de adâncime. Cine-o fi? Nimic din rigoarea catolică, din uscăciunea protestantă, totul accesibil. Şi nu poate fi, totuşi, un ortodox. Niciodată n-am înţeles nimic din discursul ortodox. Şi, totuşi. Spiritul acesta... nu putea fi decât... Nicu Steinhardt. E al 9-lea text din volumul Dăruind, vei dobândi. Iarăşi ordinea îmi impune altceva decât ce-aş fi ales eu. Apoi, un titlu uşor de recunoscut, Şoarecele B. Acesta e Gary Sîrbu. Primul scriitor român care-a scris despre ţinuturile mele natale. Doar e de-acolo. Citesc cu savoare. E o eboşă, o anticipare a romanului Adio, Europa!, in nuce. Dar habar n-aveam de asta când am dat peste proza lui I. D. Sîrbu. Nu-i văzusem decât Arca bunei speranţe, la Naţional, cu Piersic. În Yaphet. Proza fusese o revelaţie. Mai ales în anii ăia, cu bancurile cu împrumutarea osului pentru ciorbă, cu copiii care şedeau ore în şir lipiţi de perete, jucându-se de-a coada la lapte...

În sfârşit, după 7 proze, fie ele şi plasate pe poziţia a 9-a, un prim capitol IX autentic. Un student la cursul de magie incantatorie, cam iresponsabil, blochează pasele de control ale pompierului de serviciu, care rotea o salamandră, în pauza unui meci de fotbal, fireşte american, iar stihia, scăpată de sub control, e pe cale să incendieze întreg oraşul. Poul Anderson, Operaţiunea Haos. Unul din cele mai savuroase romane clasice SF. Eroii invadează iadul, unde geometria e neeuclidiană, dar şi mereu schimbătoare şi n-o pot face decât ajutaţi de spiritele lui Lobacevski şi Bolyai. Gândul mă duce la ultima mea descoperire în proza românească, Lobacevski nu-i departe. Reconfortat, am şi uitat că plânsesem la Klein, dau pagina pentru ultimul capitol 9, al nouălea. Pagina e goală. Aş fi tentat să zic, mai goală ca oricând. Mă gândesc la o sumedenie de chestii, inclusiv la numărul pe septembrie din Playboy, deşi habar n-am cum o fi arătat. Degeaba-degebuţa, pagina se încăpăţânează să rămână goală. Dar dacă acum o fi rândul meu? Bine, dar la capitolul capitolului 9 eu am deja state de serviciu. Am terminat, într-un volum de proză scurtă, un text lung, cam infantil, care nu-mi aparţinea, altfel plin de idei şi am găsit o soluţie logică atât tramei, cât şi amneziei eroului şi schimbării de stil. Ba chiar a urmat un capitol 9', adică nouă prim. Dar ce-are a face? Acum trebuie să pontez, trebuie să cotizez, trebuie să vin şi eu cu ceva. Îmi amintesc de una din marile replici ale nemuritorului Tamango, Rică Răducanu. Juca împotriva unei echipe britanice, la ei. Pe la 3-0 a început cu giumbuşlucurile. Mingi rotite pe vârful arătătorului, în echilibru, sub nasul meseriaşior ălora, sideraţi, ieşiri la mijlocul terenului, în dribling, tot tacâmul. Coach-ul englez declarase, ultragiat, la conferinţa de presă, că dacă ar fi avut un asemenea portar, l-ar fi împuşcat. La întrebarea unui ziarist român, da' ce te apucase, Rică, omul a dat memorabilul răspuns: dom'le, oamenii plătiseră, trebuia să venim şi noi cu ceva. Dar acum, acum nu ţine cu caterinca. Doamne, ce-o să scriu? În faţa paginii goale, crampa întregului corp, pornind din stomac, e deja un spectacol cunoscut. Cunoscut, dar de necontrolat. E clar că cine m-a cadorisit ştie mai bine. Nu mai e loc de caterincă. Trebuie să dau de la mine. Fără fartiţii. Asta era miza. Celelalte capitole 9 n-au fost decât decorul capcanei care se închidea în jurul meu. Sunt înconjurat de pagini albe, mătăsoase, în jur miroase a scorţişoară, paciuli, da, şi un vag iz de migdale. Şi iarbă. E suficient să-mi încordez imaginaţia, ca să ies de aici. Dar, oare, vreau să ies? Aici e bine, miroase plăcut. Sunt într-un nexus de gânduri. Care mă resping. Du-te-n bătălie... blabla. Gândurile care mi-au venit au humor. Trebuie să-mi încordez imaginaţia, pentru că afară trebuie să fie soare. Şi în lumina soarelui pot regăsi orice gânduri, oriunde m-aş afla. Apoi, să le aştern pe hârtie nu va mai fi decât o problemă de tehnică. Şi totuşi. Dacă trebuia să scriu înăuntru? Dacă, scriind afară, la soare, scrisul nu ajunge pe paginile rezervate capitolului nouă al meu? Unde pot găsi soluţia, în vreme ce pereţii de un alb mătăsos par a se strânge în jurul meu.

Stai! Soluţia trebuie să fie într-un spaţiu complementar. Când am zâmbit gândului că hârtia de ambalaj are un model de poncho am început să aud puhoi de refrene tânguioase, motive andine la flaut. Trebuie să mă feresc să cad în toate capcanele repetării marotelor mele muzicale. Rămânând totuşi pe aproape. Ce merge cu scorţişoara, cu iarba, cu paciuli? O să spuneţi că harpa, domnilor preşedinţi. Dar, dacă adăugăm stropul otrăvitor, amărui, de migdale rezultă chitara rece. Nu nostalgia gravă a concertului Aranjuez, ci lirismul devastator al Elvirei Madigan. Dragostea absolută. Mă concentrez să-mi amintesc înregistrarea, bucata e scrisă pentru alt instrument, chitara face lirismul mai dur, mai definitiv. Reuşesc. Pereţii mătăsoşi devin transparenţi, văd soarele. Atâta că nu pot ieşi. Decât dacă şi în momentul în care pun ultimul punct după o poveste care să concureze Elvira Madigan. Nu mă pot despărţi total de clasici. Ştiu deja că totul se va învârti în jurul unui tablou. Pe care trebuie să-l evoc, să fac cititorul să-l vadă. Restul trebuie să vină din mine. Văd o scenă erotică într-o bibliotecă, zeci de cărţi prăbuşindu-se peste trupuri. E limpede că toată epica va fi inventată, asta aşteaptă darul parfumat. Aud, tot la chitară, Recuerdos de Alhambra. Acelaşi lirism. Pereţii translucizi, mătăsoşi, filtrează, deja, oxigen de afară. Înseamnă că sunt pe drumul cel bun.

(15 ianuarie - 3 martie 2003)

Storia d'amore


Piticilor din capul meu

- Vremea trece, piticule, şi tu zaci precum Hannibal la Capua. Nici măcar nu petreci, baremi.
- Ba. Şed şi cujet.
- Cujeţi pe sfâtu' Pafnutie!. Numa' şezi. Scoal' c-avem treabă.
- Eu am treabă. Tu, piticule, ce treabă ai? Sau, mă rog, ce treabă pretinzi că ai?
- Treaba mea e să-ţi faci tu treaba, piticule. Las' arhimandritului toată grija funcţionăritului, 'acăr cât de vitală te-ai aranjat să-ţi devină. Pune mâna şi scrie.
- Piticule, din ce văgăună proletcultistă te ivişi? Crezi că scrisul se face aşa, la comandă?
- (după o pauză studiată, ricanând): 'Mh... Da. Nu contează ce cred. Contează ce ştiu. Eu ştiu, piticule, că amândoi ştim că poţi scrie la comandă. Atunci de ce mama drakkului nu-ţi dai comanda aia? Dacă ai avut tupeul să pui într-un volum de proză un articol scris, chipurile, de personajul tău narator, Liciniu Sigheartău (ce nume!), zis Móko, pentru o revistă militară, atunci de ce nu te situezi într-un scenariu în care eşti la instrucţie, faza individuală, tema fiind să înveţi a comanda. Îţi comanzi şi execuţi: Piticule, scrie. Până nu se termină oxigenul dintre cearceafurile astea de mătase albă ce ne înconjoară.
- Cearşafurile, piticule.
- Eu zic cearceafuri, piticule, lasă tertipurile.
- Te-am prins, piticule! Nu soarta mea te interesează, ci triviala ta supravieţuire. Dacă eu nu parvin să scriu, mă voi sufoca în propria metaforă. Carapacea imaginară va deveni tegument. Dar tu vei fi pierit de mult.
- Pierit pe sfântu' Alipie. Când te-oi plictisi, o să mă inventezi din nou. Ţi-a intrat şi mai de mult în capul ăla pătrat că partenerul tău ideal de conversaţie eşti tu însuţi. Adică eu. Numai că te înşeli. Dialogul cu tine însuţi e bun numai între două dialoguri cu alte (id)entităţi umane, cu alte fiinţe, diferite de tine. Cu care ai a schimba marfă. Informaţie, dar mai ales emoţie. Individuală. Numai schimbul cu altcineva te ţine viu. Fie, la limită şi, nu ca regulă, dialogul cu o fiinţă imaginară. Dialogul cu mine, piticule, e un soi de labă. Sexologul de serviciu nu te va pârî la inchiziţia de partid şi de stat, dar îţi va aminti bancul că e mai bine cu o femeie. Cel cu o fiinţă imaginară e o fantasmă. Până la urmă numai cel cu o fiinţă reală, diferită de tine, semnificativă, aflată într-un raport definit, sau definibil, sau pe cale de a se defini, numai ăla contează, numai ăla îl poţi trece în "sivi".
- Te-am prins iar, piticule. Unde intră, în clasificarea ta, care, altfel, trebuie să recunosc, nu-i de tot cretină, dialogul cu proiecţiile colcăitoare prin memoria mea? Se poate scrie în afara acestuia? Scriind, nu dialoghezi numai şi numai cu fantasme?
-...
- Ei, domnu' (gest imaginar de a ciocăni pe cineva în scăfârlie). Anybody home?
- Ei, piticule, lasă reflecţiile pe seama mea. Pe tine nu te prind. Tu... pune mâna şi scrie mai întâi, om vedea cum interpretăm. Şi-apăi, nici nu e treaba noastră. Dacă e valabil ce scrii, de interpretare se va ocupa altcineva. Dacă nu, interpretarea mea, deşi, poftim, recunosc, nu-mi displace s-o fac, nu contează.
- Şi despre ce să scriu, piticule? Ştim amândoi că nu pot inventa mai nimic. De când tot batem apa-n piuă, pereţii pe care avusei imprudenţa orgolioasă a-i inventa (nu râde, piticule, ce dacă mă mai contrazic, sunt real, nu?) se mai strânseră precum capcana de gheaţă orbitoare din jurul lui Nautilus, deja respir greu. Da, lasă, ştiu ce vrei să spui. Scena de care vorbeam, când cărţile din bibliotecă se revarsă peste cele două trupuri încleştate în lupta disperată, în speranţa de a se sorbi şi pătrunde reciproc (să nu-mi spui, piticule, că n-ai avut niciodată senzaţia că ai fost invadat, în adâncimea senzorială a trupului tău, de femela în care pătrundeai, predându-te victorios), scena aia nu-i propriu zis inventată, una că nici unul din noi nu mai ştie dacă trupul nostru comun nu cumva chiar a trăit-o, cel puţin când am scris-o, a doua că nici nu contează, e o proiecţie, o metaforă, fie, oarecum şi o fantasmă, fantasmele unor siegfrizi or fi pline de sânge, or trăi voluptatea erotică a oţelului ce desparte, extatic, carne de carne, alţii or trăi contopirea cu jungla mamă, ori vânătoarea veşnică, să nu mai vorbim de cei care s-or închipui cântând din balalaică, sub balcon, când smulg iubitei gemete, despre care niciodată nu ştiu de n-or fi simulate, ori se visează Cyrano de Bergerac închinând poeme Roxanelor, ori vedete rock inducând orgasme colective, woodstockiforme...

(Laurenţiu se surprinse imaginându-şi alter ego-ul surâzând ironic: "piticule, iar baţi câmpii... efort inutil, de la mine n-ai ce obţine, păstrează-te pentru muza de serviciu". La care gând, inima-i se strânse, dureros. "Muza de serviciu" dispăruse. De fapt, "dispăruse" e cuvânt slab. Cum să exprimi brutalitatea dispariţiei? Ca prozatorul acela, care-şi vede iubita micşorându-se, nu ca Alice, căci naratorul subiectiv apucă s-o vadă în palma lui deschisă a mângâiere, iar când să-şi sărute palma, simte gust de pelin, în locul transpiraţiei sărate, în timp ce peştişorii roşii, din acvariu, şerpuiesc prin aerul dens al camerei? Şi apoi, cum să scrii o frază ca "inima-i se strânse dureros", se poate scrie aşa? Închipuiţi-vă, domnilor preşedinţi, că ţineţi în braţe o fată care fusese în stare să vă măsoare presiunea arterială pe nevăzute, pe neatinse, de la distanţă, comunicând sardonic rezultatul prin telefon, o fată în ochii şi-n simţirea căreia vă reflectaţi mai vii decât vă ştiţi, şi fix în momentul în care restul lumii nu mai face decât o ceapă degerată, întreg orizontul fiind ocupat de minunea de sunet al viorii trupului ei, când nu mai ştiţi ce-i trup şi care-i suflet, exact atunci vă treziţi că ceea ce ţineţi in braţe e deodată mai puţin decât aerul, mai puţin decât eterul imaterial şi inexistent. Fata a plecat dintre braţele voastre în mai puţin decât fracţiunea infinitezimală în care universul a început a se materializa după big bang, dar a plecat atât de definitiv, încât n-a lăsat în urma ei nici măcar o singură amintire. Le-a luat pe toate, în dimensiunea unde pretindea că-i e locul. Nimic. Nada. Închipuiţi-vă că în memoria voastră olfactivă va fi rămas mirosul de paciuli al trupului ei elastic. Apoi, că peste ani, într-o ceainărie, trece altă fată, al cărei impermeabil răspândeşte o undă de paciuli. Domnul Marcel Proust demonstrează că senzaţia, cuplată cu altă senzaţie, de aceeaşi natură, aceasta din urmă asociată cu o trăire emoţională de o anumită intensitate, cu oricâtă vreme în urmă, va declanşa valul aducerii în prim planul mental, a respectivei emoţii trăite de mult, veţi retrăi acea emoţie. Fiecare dintre voi trebuie să fi încercat experienţa descrisă de domnul Proust. Ei, bine, domnilor preşedinţi, unda de paciuli nu vă va aduce aminte de nimic. Sau, mai rău, în măsura în care conştientizaţi mecanismul reflexului proustian, vă veţi aminti, la nivel cerebral, de fata smulsă dintre braţele voastre de propria ei voinţă, şi veţi încerca, dureros, imaginea în negativ a efectului proustian: lipsa oricărei memorii emoţionale. Ceea ce, popular dar exact, am numi - un gol.

În fizică, un gol se comportă ca entitatea lipsă, cu unele caracteristici simetrizate. În semiconductori, mediul material al inteligenţei artificiale, creierul de siliciu, curentul electric e realizat de deplasarea electronilor, dar şi a "golurilor", complicatul şir de salturi ale altor electroni ce ocupă locurile goale din ordinea riguroasă, de ansamblu nordcoreean pe stadion, e echivalentă cu deplasarea, în sens invers, a unei entităţi identice electronului, dar cu sarcină electrică de semn invers. Dincolo de asta, absenţa unui electron virtual, cu masă negativă, din infinitele regimente aliniate ale vidului ultraplin imaginat de Dirac, e "resimţită" de restul lumii, ca prezenţa unui electron sui generis, cu masă pozitivă, "real", dar cu sarcină inversă celui "obişnuit". Iată ceea ce numim "pozitron", particula inversă, realitate fizică decelabilă în acceleratoare, a cărei identificare în emulsia fotografică sensibilă a aprins minţile fizicienilor, dar mai ales ale scriitorilor, imaginând "antimateria" organizată. Lista exemplelor ce ilustrează realitatea unui gol e lungă şi nu se reduce la nivelul cuantic. Ei, bine, golul lăsat de fată dispărută în neant e, pur şi simplu, un gol. Nici un fel de "anti-fată", care să se mişte cumva invers. Invers faţă de ce? Nimic, Nada. Nu Nada. Nu, nu. Nu Nada. Nada e altcineva, cineva real, doamne, cât de real, n-aveţi decât să aveţi puţintică răbdare.

(În tot timpul acestui solo al naratorului care mă aflu, cele două personaje care-şi spuneau unul altuia, imparţial, "piticule" au reacţionat diferenţiat: Laurenţiu, cel condamnat să scrie o poveste de dragoste, pentru a-şi procura oxigenul vital în capcana hialină de pagini mătăsoase şi albe, a tăcut cu un soi de înverşunare vindicativă, dacă nu chiar revanşardă, totul ţintit spre mine, naratorul impersonal, iar alter ego-ul său sarcastic şi lucid s-a eclipsat discret. Dar... în nici un caz la fel de brutal ca fata din memoria lui Laurenţiu.)

- Iată soluţia, piticule (găsi el momentul să reapară, la fel de ironic). Cine-a spus "trebuie să-ţi vinzi sufletul"? Tu eşti cu erudiţia. Mătuşi de descris nu prea ai, aşa că descrie-ţi experienţa de care nu vrei să-ţi aminteşti. Dar fără fartiţii. Şi, pe cât posibil, fără artefacte. Pune-i în cârcă scena erotică din bibliotecă, dacă-ţi bate ţie, dar numai cu condiţia să fii sigur c-ai şi trăit-o.
- De ce, piticule? Ficţionarizarea e necesară, ştii la fel de bine ca mine.
- Nu şi acum, piticule, nu şi acum. Singurul moment semnificativ dintr-o poveste de dragoste e despărţirea. Ori, dacă pretinzi că brutalitatea dispariţiei fetei-cu-ochii-de-culoarea-ochilor-celor-care-pleacă a fost unul din marile tale climaxuri emoţionale, aici dacă construieşti - strici. Există momente când relatarea nudă e mai expresivă decât orice ficţiune, iar ăsta e unul. Au căzut sau nu cărţile peste voi?
- Acum, dacă tot am decis împreună să scriu despre asta, da, au căzut.
- Te-ai speriat, v-aţi speriat? Ea cum a reacţionat?
- Piticule, nu te prinde nici rolul de voyeur, nici cel de psihanalist, eşti fals. Adevărul e că ne potriveam şi aici, asta m-a şi uimit. Cartea era pentru ea, este, ce mai, doar n-a murit, doar a plecat...
- Doar? Ai uitat că partir c'est mourir un peu?
- La rigoare, partir c'est plus que mourir, piticule, termină cu tâmpeniile. Te crezi imun? Chiar vrei să te conectez la carnea vie a memoriei mele? Ştii bine că pot s-o fac.
- Bine, n-o lua în tragic. Cartea era, este...?
- Cartea înseamnă pentru Carmen tot ce înseamnă pentru mine şi pentru tine, piticule, adică pentru mine. Un obiect de cult. Biblioteca - un soi de biserică. Plus că era biblioteca tatălui ei. Acolo se retrăgea când dispărea, parţial, când "îşi lua o pauză". Când simţea nevoia să reia controlul.
- Aha, deci mai dispărea din când în când.
- Eşti înduioşător, piticule, cum faci pe interesantu', de parcă nu s-ar şti că ştii tot ce ştiu şi eu. Da, mai dispărea. Când a dispărut prima dată, tocmai după ziua ei, abia ce apucasem să-i explic ce înseamnă Carmen...
- Şi ce înseamnă Carmen, piticule?
- Vrei o scatoalcă, piticule? Sau, cum spune buna noastră prietenă, Hanovra (Ce nume!), vrei tratament ORL? Carmen e unul din succedaneele medievale ale Mariei, într-o vreme când se considera pronunţarea numelui de Maria ca o impietate şi provine de la un ordin călugăresc, întemeiat pe muntele Karmel. De ce mă tot provoci?
- Aha, deci Carmen-care-dispare, Carmen-care-are-ochi-de-culoarea-celor-purtaţi-de-oamenii-care-pleacă, era succedaneul, acoperirea unei fiinţe speciale, pe care n-o puteai atinge, tu, muritorul, ori tu, păcătosul? Nu te agita, nu vreau decât să înţeleg, adică să te ajut. Doar n-o să încremeneşti în autocompătimire.
- Piticule, nu eşti chiar idiot. Ţi-aş putea povesti o grămadă despre esoterismele ce-i împănau conversaţia. O vreme le-am luat ca figuri de stil, sau efecte scenice.
- Aveaţi timp de conversaţie între două îmbrăţişări?
- Cunoşti altă conversaţie mai autentică şi mai fertilă, ca cea dintre două îmbrăţişări, piticule?
- Aha, ai renunţat la reacţii isteroide. Înseamnă că începi să te iei în mâini, putem discuta? Dar termină cu cărţile. Şi?
- Biblioteca tatălui ei era într-o aripă spre grădină, cu vedere spre nord. O intrare printr-o verandă, din grădină, şi alta, mascată de rafturi, spre un coridor întunecat, ce ducea în biroul tatălui. Se pare că fusese ideea unui străbunic cu propensiuni romantice.
- Aşa...
- Veranda părea a da către... nimic. Biblioteca era bine mascată. Nici nu-mi vorbise de ea. De fapt, nu mă invitase niciodată acasă la ea. Să nu mă întrebi de unde ştiam. Am nevoie de micile mele secrete. În orice caz, nu fără complicităţi din cetate. În fine, am deschis uşa dinspre verandă discret, era o zi întunecată, şedea la un birou minuscul, pe care se lăfăiau, în echilibru instabil, tot felul de terfeloage. Nu ţi-am spus, dar ştii, poartă ochelari cu lentile ca de scafandru, hublouri, ce mai, nu vede la doi paşi. Era aşa de concentrată, că nici nu m-a simţit, veioza abia acoperea birouaşul. Am trecut în spate, i-am scos ochelarii, a tresărit, s-a ridicat brusc, mi-a fost uşor s-o întorc în jurul axei, cu 180 de grade, scaunul s-a răsturnat, mi-am încastrat-o în braţe cu precizia cataramei unei centuri de avion (asta ca să fii tu mulţumit că nu mi-am pierdut simţul humorului), n-am lăsat-o să vorbească, i-am închis net gura. Cu a mea. Restul decurge de la sine.
- Eşti bou. Aşa se scria în secolul XIX, acum elipsa e o stângăcie. Pierzi cititorul.
- Ia mai du-te tu de-a dura, piticule, du-te şi dă mata lecţii de scris imberbilor care cred că dacă pun un amor leşinat şi fals în decor marţian au şi scris o proză SF. Du-te. Pe mine nu mă interesează decât cititorii care au răbdare să citească finalul, cei care fug nici nu sunt cititori, sunt consumatori de macdonald literar. Nu. Scenele erotice sunt toate la fel. Nu le ocolesc din falsă pudibonderie, ci din economie. Economia intrinsecă a prozei, nu cea de câteva sute de caractere. Tăietura de montaj firească e între sărutul care a făcut-o pe Carmen să-şi înghită uimirea, pe de o parte, şi comuniunea, pe de alta, uluitor de intensă, nemaiîntâlnită în biografia mea şi, aveam să aflu, nici într-a ei, apropierea cu încă o treaptă, pe care ne-a declanşat-o avalanşa de cărţi prăbuşite peste trupurile noastre încleştate în lupta pentru a intra fiecare înăuntrul fiinţei celuilalt, în exact momentul culminant.

Ciudat a fost că în mintea amândurora a izbucnit acelaşi gând, iar asta aveam s-o aflăm imediat: actul la care participasem, era şi nu era un simplu incident mecanic, putea fi interpretat ca o reacţie a bibliotecii însăşi, ca organism viu, reacţie iarăşi multiplu interpretabilă, de la pudoarea cu care cineva ar fi aruncat o cuvertură peste trupurile noastre încleştate, până la înfruptarea senzuală a bibliotecii din festinul orgasmului animalelor umane, dar ce ne-a trecut nouă prin minte era ideea stranie că declanşasem un autodafe sui generis, prin păcatul unei trăiri a cărei intensitate se cerea pedepsită de o instanţă obscură. Seara, ajuns acasă, găsisem un mesaj care-mi cerea... o să râzi, piticule, îmi cerea un cartuş editorial. Pe tema arderii cărţilor. Iată-l, în toată nuditatea lui:

În secolul de expansiune pustiitoare, între Hegira şi Poitiers, valul arabo-islamic a măturat Alexandria, o capitală milenară a cunoaşterii umane. Aflat în faţa celebrei biblioteci, în care cărţile supravieţuiseră erodării, cât fireşti, cât accidentale, a aproape miei de ani de când fiinţau biblioteca şi oraşul, califul Omar şi-a motivat decizia de a arde ce mai rămăsese, astfel: "O carte e fie contrară Coranului, şi atunci e periculoasă, deci trebuie distrusă, fie de acord cu Coranul, iar atunci e inutilă, deci trebuie distrusă". Nicicând în istoria lungă a acestui accesoriu ineluctabil al oricărui totalitarism, anume arderea cărţilor, n-a fost motivat mai limpede, mai "cartezian".

Este aici, în maimuţărirea cartezianismului de către orice totalitarism, imho, esenta spiritului mediocru al gândirii totalitare. Mediocru şi, conform metaforei lansate în cronica la "Marele dictator", "diabolic", altfel spus - entropic.

Până şi strălucirea şi inteligenţa lui Lucifer, îngerul căzut, e o falsă mască pentru mediocrul spirit totalitar.

Să nu ne amăgim! Conform unui principiu holistic, fiecare fiinţă individuală e izomorfă cu întregul univers. Rezultă că fiecare avem în noi o zonă totalitară. Ergo, în fiecare dintre noi se află un Montag, dispus să ardă cărţi. Dar, minune a minunilor, abia asta ne dă şansa mântuirii. Preţul căreia e să renunţăm la tot, la statusul social, la imbecilizanta integrare socială, a casei cu patru pereţi plini de unchi şi mătuşi, la jumătate din viaţa noastră. Sperând că există undeva o grădină unde vom recita pentru egalii noştri de acolo (nici o specie nu e niciodată formată dintr-un singur exemplar), VOM FI acele cărţi, nemurindu-le.

Dacă - ne întâlnim Clarissa.

- Mhm, da, dacă ne întâlnim Clarissa. Piticule, erai uşor exaltat. Dar să nu zici acum că scriseseşi ultima frază cu gândul la aventura ta din bibliotecă, nici la subiectul ei. Fata asta o fi avut ea motivele ei să te lase mască, dar nu era o clarissă, sper ca n-ai de gând să te amăgeşti. Acum cred că am pierdut-o pentru că eram gata să-i rostesc adevăratul nume, care ar fi eliberat-o. Acum ştiu de ce mi-au răpit-o zeii. Pentru că funcţia mea e să numesc şi... dacă faci o ciorbă din toate temele livreşti - te sinucizi literar. Îţi baţi şi joc de tine. Aminteşte-ţi de fraza aia din L'Automá, a lui Moravia: Il ne lui restait, triste métier, que de comprendre. Trecem peste concesia făcută telenovelei, de ce mama drakkului să fie meseria de a înţelege tristă? E una victorioasă, piticule, tu eşti scriitorul, a înţelege înseamnă simultan "supunere la obiect", una din cele mai adânci definiţii ale inteligenţei, dar şi a domina, a-ţi încorpora obiectul înţelegerii. Fără să te otrăvească, piticule, fără să te otrăvească. Şi poate o să-ţi meargă cu publicul feminin, chestia asta cu clarissa pe care ai putea să ţi-o găseşti le dă pe spate, pe mine nu mă duci. Tu n-ai nevoie de nici o clarissă, ţi-o sintetizezi ca personaj însoţitor de autobiografie itinerantă din fiecare lucire de ochi de toate culorile care-ţi e adresată.
- Mhhh...m. Touché. Dar ştii că te-ai cam obrăznicit, piticule? Asta cu clarissa sintetică la purtător rămâne off the record.
- Tu chiar crezi că eu mi-aş pierde vremea s-o fac pe exegetul tău? Mai va. Va lontano, piticule, va sano e va lontano. Du-te şi mai scrie. Mie mi-ai rezervat rolul de a duce mieii-n ţarc, doar n-ai uitat. Noapte bună, piticule.

Exit alter ego. Lui Laurenţiu îi ieşiră coarne de melc, în vârful cărora ochii i se lipiră de ecran, iar degetele făcură cu tastatura sinapse mobile. L-am privit cu empatie, cu fraternitate. Va reuşi oare să-şi scrie povestea de dragoste? Dacă nu, va recunoaşte? Va uza de puterea lui auctorială, pentru a-şi găsi alt catalizator de oxigen? Empatia şi fraternitatea nu exclud separarea responsabilităţilor. Astea sunt problemele lui, chiar dacă el e personajul meu. Eu - le am pe ale mele...

(Ultimul lucru pe care am găsit cu cale să-l fac pentru Laurenţiu a fost să mă aplec, discret, peste umărul lui, ca să citesc ceea ce el crede a fi momentul de cor antic al povestirii lui de dragoste. Ia'n te uită! Nu-i lipsit de tupeu, energumenul! A decupat un fragment din turul personal la Muzeul Ţăranului Român, al unui autor pe care-l cunoaştem amândoi, ca interesant partener de polemici cordiale):

Pe peretele nordic, o icoană vandalizată, zice-se, de turci. Maica Domnului cu pruncul. Acoperită de o reţea... carteziană (sic!) de scrijelituri, care închipuie o tablă de şah, dacă nu planul unui oraş. Opt pe opt. Efectul e iarăşi paradoxal, dar o altă faţetă a paradoxului. Martiriul icoanei abia c-o integrează în lumea reală, fără a o văduvi de dimensiunea ei transcendentă. Dar nu e numai atât. E o metaforă evidentă. Numai cine nu posedă scrijelituri pe suflet n-ar sesiza-o, dar cine n-are? Scrijelituri lăsate de purtătorii intransigenţi ai altui crez. Fericiţi cei ale căror cicatrici sufleteşti se pot organiza ca o tablă de şah. Cei fără nici un crez nu pot lăsa decât desene de sânge incoerente. Pe care le purtăm cu noi, pe drumul fiecărei vieţi, străjuiţi de icoane personale, încercând a resorbi cicatricile, căci mizăm pe puterea sufletului de a se regenera precum trupul.

(15 mai 2004)

Farul de la Mangalia


Fratelui nostru (Mai Mare), H.B.

Numa' ce-am primit o misie, care mă cam sperie, dar, mă face şi mândru. M-a luat, deunăzi, Fratele Nostru mai Mare şi m-a întrebat: Ce crezi tu, Móko, ce-i lipseşte cenaclului nostru? Vrei un răspuns scurt, sau unul lung, m-am ocoşit. Acuma, să nu credeţi că mă ia gura pe dinainte toată ziua. Numa'n zilele de post. Lasă gargara, zi cum vrei, da'zi. Păi... mai multe lucruri, o secretară blondă, în locul meu, permanenţa asigurată a revistei, oricum, nu contribuabilii. Vezi, Móko, d'aia sunt eu preşedinte şi tu secretar. Tu ai vorbit la mişto, ca de obicei, dar, ceva-ceva, ai nimerit. Răspunsul ce-l aşteptam are câte puţin din toate cele trei idei tâmpite ale tale. Ne lipseşte o instituţie. Cronica cenaclului. Iar pe cel care-o va face, pe lângă tot ce mai face el, în cenaclu, îl vom unge cronicar. Bun şi ce-are asta cu mine? Păi, cine să fie cronicarul, dacă nu secretarul? Te-ai prins? Miercuri mă duc în audienţă pentru numărul doi. O să spun c-o avem. Astfel, numărul o să fie un sandvici între articolul ăla, cu ce avem noi specific, faţă de cenaclurile din judeţ şi cronică. Poate mişcăm proiectul din loc. Frate al Nostru mai Mare, ce pot să zic. Mulţam că mă vâri în dileme. Doar nimeni nu te refuză pe tine, eu cel mai puţin. Fără decât numa' că eu nu mă simţesc în stare a o face. S-o fost întâmplat vre-o dată să cetesc eu oarece să nu fie demolat? Că mult ţi-a şi cauzat la lingurea, cioban încăpăţânat! Pesimismul olimpian al conului Raoul e deasupra ăstor lucruri, tanti Amalia e pe lângă ele, Lucică Aldea oricum o să vină cu desenele în peniţă, textul de brigadă cine m-a ajutat să-l fac, la comandă socială? Politică, Frate. N-are importanţă, vezi care-i avantajul că n-ai talent autentic, de prozator? Guşti deliciile textologiei ocazionale.

Şi bla-bla-bla şi bla-bla-bli şi-aşé o rămas. Va trebui să ies cu cronica la interval fix la următoarea şedinţă, adică peste 17 zile. Ce bine că Agamemnon şi Achile nu s-or împăcat în cântul al VII-lea.

Şaptesprezece zile numărate n-am pus nici două vorbe pe hârtie. Drept îi că m-am gândit la dragii de ei. Maistrul sobar Hector Corbinski, gagicar vioi, visând mereu la motoare ceramice, cu consum sub 3 la sută, care nu uită să amintească, oricui îl ascultă, că facem parte din civilizaţia ceramicii... v-ar veni să credeţi, ce poeme à la Saint John Perse, dar cu atmosferă SF, poate scoate din cuptorul ăla pitulat în căpăţâna lui leşească? Sau prietenul lui, falnicul sticlar Lucian Dobrescu, palicarul de doi metri, cu mustaţă cu tot. Cât sunt eu de opac la poezie, chestia cu sensibilitatea apei, din cel mai bun poem al lui, m-a curăţat. Ce să mai spui de conu' Raoul Paleologu? O figură cizelată cu fineţe, de ultim vlăstar al unei lungi stirpe boiereşti. "Să mai ningem puţin./Sufletele ni-s către seară". Ce-ar putea fi altceva, decât bijutier? În metale rare, nu gablonzuri. Ca şi în cuvinte rare. Ori tante Amélie. Amalia Moruzi. Ai zice că strămoşii i-au băgat teatrul în cap domniţei Ralú. Poezie adolescentină, proză păstoasă, cupe şi trofee la schi şi tenis. Şi mai e şi şefa atelierului de broderie. Odată a venit cu o colecţie, cum să-i zic, un mănunchi? În sfârşit, 17 haiku-uri, adică, ştiţi şi voi, texte din exact 17 silabe. Aşezate în formula 5-7-5. Cum să nu fie poezie, dacă astea vin de acolo unde cel mai banal nume de fată, "Floare de cireş", ori "Vânt de primăvară", ca să nu mai vorbim de ikebana, sau origami, sunt poezie pură. Altă dată a venit cu epigrame. Păi, Cincinat rămăsese de ruşine, ca o petală uscată, de trandafir, din jurnalul unei domnişoare de pension, pe lângă afurisenia admirativă a catrenelor ei ascuţite. Ne-am simţit ca-n insectar, cu Fratele Nostru mai Mare cu tot. De ce nu listează el, pur şi simplu, epigramele tuşii Amalia, asezonate cu vignetele otrăvite ale meşterului Aldea, în loc de cronică? Lucică, omul care poate face microsuduri fără microscop. Văd enorm şi simţ monstruos. Că el nu poate fi decât pe dos.

Simt că, oricât ar fi de interesanţi membrii cenaclului, aş reuşi să vă plictisesc, iremediabil, continuând seria lor, când eu pornisem să vă povestesc despre cum n-am fost eu în stare să scriu o poveste. Căci, ce-i o cronică, decât o poveste, mai prăfuită şi-n limba altui timp? Tulai, doamne, Móko, dar cum poţi tu să amesteci cronica pictată de la Viena, cu cea de trei secunde? Dacă asta-i cronica unei nereuşite anunţate, atunci e şi cronica optimistului, în acelaşi timp? Oricum, nu-i cronica cenaclului "Joc Secund".

Iată-mă-s, drăgăliţă doamne, aşa caraghios, mult, roşcovan şi pistruiat, cu ochii mei porcini şi privirea albastră şi nevinovată, deschizând uşa bibliotecii Sediului Central, cu temele nefăcute. Bibliotecara îşi aranjează fişele. Nae Georgescu, unicul frizer rapidist, care nu face parte din cenaclu, dar întârzie mereu prin bibliotecă, apoi ne spune, cu zâmbetul lui larg, că i-a plăcut ce-a ascultat, citeşte, concentrat şi notează ceva, în celebrul carnet. Cititorii pleacă, ne lasă locul. Lângă geam, discută Corvin Attlevici cu Norica Izbăşanu. Mă amuz la gândul că mereu ne întrebăm care-o fi observatorul federal. Nici ei nu fac, propriu-zis, parte, dar sunt mereu prezenţi. Dar, altfel decât Nae. Nea Corvin, chiar aşa, vechi activist sindical, e un ascultător subtil. Nu uit cum, odată, la lectura uneia din cele mai aiurite texte ale mele, i-a întrebat pe "profesionişti": Voi nu vedeţi că autorul reuşeşte să evadeze fără să evadeze? Madam Norica e sufletul tuturor "acţiunilor" Se simte bine la noi. Cine ne-a convins să scriem textul de brigadă? Până la urmă, ne-am amuzat cu toţii. În sinea noastră, între noi şi-n spiritul legii, fireşte. Ea face toate aranjamentele florale în spaţiile publice. Soţul ei, un domn rasat, o alintă Corina. Superbă anagramă, chiar dacă doamna Norica n-are absolut nimic dintr-o Corină, afară de ochii albaştri-verzui, destul de duri, altfel. Corinele autentice au ochii albaştri-verzui (ochii celor care pleacă, Emmanuel...).

Rumoare. Intră, ba nu, îşi face apariţia, Fratele Nostru mai Mare. Începe şedinţa. Nu-i Junimea, nu-i Sburătorul, nici Făclia Tineretului Revoluţionar (iubiţi-vă, totuşi, pe sub mitraliere). E cenaclul Joc Secund, al lucrătorilor din Cooperaţia Meşteşugărească.

Paul Fabian, stilatul şef al secţiei de chimicale (oare, la oamenii lui s-o fi referit conu' Raoul, cu "nevăzător, pipăi pragul treziei/cu cârja fragilă a poeziei?), are o nouă surpriză. Sub titlul provocator, Călare pe baricadă, inocentul sardonic propune un eseu dilematic pe tema contradicţiei interne ineluctabile. O teorie cu un număr infinit de axiome conţine a forţiori propria ei contradicţie, unde-oi fi citit fraza asta, cu parfum russelian. Sau gödellian? E scris adânc, exclamă FNM. Cum se face că el, mereu, sesizează primul subversivul? N-aveţi dreptate, mă aud, puţin surprins. Mă simt obligat să reabilitez consensul, ca valoare fundamentală. Noi, cu toţii, strâns uniţi în jurul Fratelui Nostru mai Mare, suntem unanimi în a aprecia mostra de judo intelectual din epistola sfântului Paul d'Aquino. Se râde. Oare de ce, adică, de ce-o fi nevoie ca neisprăvitul de ceasornicar să glăsuiască, nu s-ar putea râde doar de moaca lui? Îmi aduc aminte de "Clepsidra" lui Paul, citită cu doar câteva săptămâni înainte de cutremurul cel mare, de la început de primăvară, povestire în care viaţa eroului lua o direcţie recursivă de îndată ce instrumentul din titlu, pornit la naşterea sa, se răsturnase, sub dărâmăturile casei. Abia după ce ne-a şocat intuiţia, (sau premoniţia?), am fost izbiţi, ca de un val secund, o replică, de forţa metaforei!

Se trece la al doilea punct. O persoană intelectuală, care predă la cursurile serale de ridicarea calificării profesionale. Face, cumva, figură de musafir permanent. Doamna Cătălina Şofran, mignonă, delicată (nu e pleonasm), poetă până-n vârful lobilor urechilor, se ia, simultan, la trântă, cu Sorescu şi Carl Sandburg. Ciclul de poeme, intitulat bătăios, Hey, mister Shakespeare!, pledează implicit pentru eliberarea de sub tirania clasicilor. Aşteptăm, cu o umbră de sfială, indiferent ce prostii a debitat, liber, fiecare, sentinţa olimpiană. Cuvintele, la fel de fin cizelate ca trăsăturile, armonizate, mai degrabă, în tricliniul lui Petroniu, dă cezarului feminin ce-i al său. Conu' Raoul e singurul care poate vorbi după FNM. Acesta reia iniţiativa. Provoacă, în aşteptarea cronicii care n-o să vină, un interludiu tehnic. Definitivarea numărului de revistă. Deci, Hectoraş, traducerile inedite din Borges, conu' Paleologu, basmul cu Ileana care face un copil cu zmeul, Luci Dobrescu, noua serie de poeme barbare, tante Amélie, epigramele, asezonate cu microportretele lui Aldea (oi fi gândit cu voce tare, sau e ceva obiectiv?), colorăm numărul, îi dăm o tentă de autoreflexivitate (un fior discret îmi aminteşte unde bate), Cătălina, ţi-ai adus prietena, a, scuză-mă, Liana, nu te văzusem, vino mai aproape. Liana Colios. Un hibrid triumfător între o cobră regală şi o orhidee carnivoră. Studentă, o ajută pe doamna Şofran la cursuri. Cel mai mult ne încântase lipsa oricăror greţuri ipocrite, în asumarea naturală a senzualităţii. Vocea gravă, de contraaltă, spune că nu vrea poezie în numărul doi. Împarte xeroxuri. Citiţi fiecare, discutăm data viitoare, oricum nu se hotărăşte nimic acum, e un eseu intitulat Biografia apocrifă a pisicii de Cheshire. Dacă nu vă place, introduceţi poezia.

FNM mă priveşte direct. Hai, Liciniu, s-auzim cronica. N-am nici o cronică. Cum, n-ai nici o cronică? Aşa, bine, ţi-am spus că nu mi-s în stare. Şi, ce facem acuma? Pentru revistă, o s-o facă Frăţia Ta. Tu ai inventat-o. Ce argument e ăsta, Liciniu, de câte ori am deschis eu, cu o pică şi ai făcut tu manşa, jucând patru pici? Niciodată, Frate, de când joci tu bridge? Tu nu poţi juca decât jocuri unde tu ţii banca. Există, e drept, şi zicala "Cine-a inventat picile". Exemplul corect ar fi fost "de câte ori, deschizând tu cu o pică, s-a întâmplat să am eu fitting pe culoare, să te pot susţine, să conchid, până la urmă, patru pici, pe care tu, care le inventaseşi, să le joci." Să mai facem un singur pas logic, continuând cu întrebarea, câte manşe, respectiv câte căderi contrate ai făcut tu, din picile inventate?

Se poate vorbi aşa cu un Frate mai Mare? Sau, crezându-se stăpân peste amintiri, neisprăvitul de ceasornicar abuzează, ajustându-şi imaginea? Dar, ce importanţă are? Să trecem peste lesne imaginabilele replici ascuţite, spumoase sau acide, care vor fi condimentat dialogul şi să revenim la fapte. Nimic nu există în afara acestora. Faptul a fost că, în locul cronicii, FNM a fost nevoit să acopere timpul rămas, citind, în premieră, o nouă proză de sertar. Perspectiva lui Móko, ceasornicarul neisprăvit, secretarul cenaclului, rămâne favorizată, pentru înţelegerea momentului.

Proza FNM ne-a acoperit în trei secunde, ca o lavină. Un puhoi dezlănţuit, care-ţi intră în toate cotloanele casei, dar nu-ţi duce casa cu el. Priveai, pe geam, întinderile revărsate, dar vedeai că orizontul se lărgise. O limbă de lavă incandescentă, care nu te carboniza, ci-ţi împrumuta din energia ei tumultoasă, integrându-te în masa telurică. O avalanşă care nu te sufoca, oxigenul filtrat prin transparenţa ei accentuându-ţi amintirea prăbuşirii spectaculare. O cavalcadă de bizoni, despre care doar acel poet citadin ştie că nu mai există, nici ei, nici cei care-i văzură. Eu am văzut bizonii triumfători ai prozei FNM, ce rost ar avea să mă întreb, doct şi lucid, dacă asta-mi pune în discuţie existenţa? Motto-ul prozei FNM e un vers din René Char: "Luciditatea e rana cea mai aproape de soare". Proza FNM a fost un tsunami, stârnit de vântul de contraaventură, pe creasta căruia am călătorit pe toate oceanele imaginabile, pentru a regăsi, cu mai multă speranţă, strălucirea Farului de la Mangalia. Am înţeles că neputinţa (sau încăpăţânarea?) mea avuseseră un sens. Ducă-se, de-a dura, ironia subţire care mă face să mă simt aşa de bine la cenaclu. Vom scoate sau nu revista, ea va rămâne oricum în memoria noastră indestructibilă. Să ne pregătim, aşadar, pentru şedinţa viitoare, când vom asculta cele 33 de poeme pentru Micul Prinţ, ale olimpianului Raoul Paleologu:

"Şi n-o să fiu eu cel care să-ţi spună
gândul acriu;
Tu, mână mieii-n ţarc şi... Noapte bună!
Eu... merg să scriu
."


(01 iunie 2000)


Rostul scrisului profesionist


Zilei solstiţiului

Mesaj pe Virtualit de la Dragoş: "Întâlnirea va avea loc la ora 7, în parcul din faţa Operei, pe prima bancă de la stradă". Mă abţin greu să întreb dacă e vorba de prima din dreapta sau din stânga, configuraţia aleilor e simetrică. Oricum e genul de meşanterie pe care lumea o aşteaptă din partea mea, intră perfect în profilul antipatic-enervant al personajului meu.

Nu vine nici un troleu, nici un autobuz. Ar fi jenant ca tocmai eu să întârzii, locuind cel mai aproape de locul întâlnirii. Aşteptând, anticipez instinctiv, măcinând amintirea recentă a ultimului mesaj organizatoric. Şi răcoarea serii e încă departe. Doar e ziua solstiţiului. Căldura face trupurile puştoaicelor din staţie să vaporizeze feromoni vizuali şi olfactivi.

În sfârşit, în deplin acord cu domnul Murphy, vine troleul de care n-am nevoie. Mă uit la ceas, calculez iute şi mă urc. Am timp berechet să parcurg pe jos cele 2-3 staţii de la cea mai apropiată de Operă, pe când troleul care m-ar duce direct ar putea întârzia mai mult decât timpul pe care-l mai am.

Cobor. Iau în anfiladă terasele de pe parcurs, întrebându-mă unde-o fi ceainăria Noricăi, loc acceptat implicit şi quasiunanim pentru întâlnire. Oricât aş fi eu de troglodit, parcă aş avea îndoieli că cineva mai umblat şi la zi o va găsi uşor. Concentrat mental pe viitorul imediat, încerc să elimin inerentele reflexe proustiene, care mă leagă de locuri de atâtea ori bătătorite. Ar fi deplasat să le povestesc colegilor virtuali despre faptul că am hălăduit un an în căminele de lângă operă, că fostul meu decan locuia atunci în blocul de vis-à-vis, la poalele căruia, în unghiul dintre bulevard şi splai era cofetăria Tosca (aici ar putea fi ceainăria!), unde găseai cele mai bune frapé-uri, chiar că decanul era poreclit "tehaşul", din transparente motive onomastice, ceea ce rămâne banal, dar depăşeşte banalul imediat ce porecla trece asupra fiului său, Andrei, asistent cu câţiva ani înaintea noastră, care se obişnuise să răspundă la apelativul "tehăşelul". Nu, astea nu-s poveşti pentru şiragul de tineri care m-au acceptat cu naturaleţe (era să sar peste cal să scriu "integrat", dar mă opresc prudent) în opera lor generoasă. Aş spune - în atelierul lor, dacă termenul n-ar suna rebarbativ. Nu ţin de zona comună cu ei, câtă o fi. Poate doar prin intermediul unui roman, dac-oi apuca să-l scriu dracului odată...

(Trecând prin faţa afişelor de operă la 18:45, păşisem cinci minute pe ceas către est, exact până la aleea ce ducea - şi mai duce - către cămin, ca întorcându-mă alte 5 minute, să-mi rămână ultimele 5 pentru a patrula imparţial, de-a lungul băncilor din faţa Operei. Lista gândurilor adăpostite de aceste 10 minute e mult mai lungă decât rememorarea efigiei de savant a tehaşului, dar ţine de alte proze ramificate...).

În sfârşit, încep să defilez pe alei. Ambele prime bănci sunt ocupate. Păşind către clădirea Operei, avansez paralel cu o siluetă elegantă, graţioasă, care se aşează pe... ultima bancă. Deşi nu-mi seamănă cu nimeni, am o senzaţie tulbure de déja vu. Accentuată de faptul că mă priveşte fugar (îi fusesem prezentat la atribuirea premiilor Uniunii Grupurilor Editoriale din România, când Virtualit fusese nominalizat; atunci purta ochelari de soare; ulterior aveam să ricanez în sinea mea, nu fără o undă autoironică, se pare că reţin mai lesne priviri decât siluete...). După un tur complet, o iau înapoi, în sens trigonometric (Liciniu, te ard cu ţigara!). Nu ajung să-l gat, pe esplanada din faţa treptelor, la ora 19:00, altă siluetă, mignonă, mai degrabă copilărească decât adolescentină, exalând viaţă, ia avans asupra mea, identificându-mă prin deducţie de la cinci paşi, căci chiorănia mea nu-mi permite să-i confrunt faciesul cu o fotografie emailată decât de la 2. Virtualitul s-a fost născut prin Morgiana şi Dragoş, istoriografia va consemna primul contact fizic la întâlnirea oficială între Norica şi LIS. De ce nu mă mir că abia stabilit acest contact, mă lasă baltă pentru a recupera telefonul unei doamne cu care şezuse pe bancă (câte şanse ar fi să fi trecut pe lângă ea la primul tur? Destule...). Nu termină că piruetează jucăuş, observând intrarea triumfală a unui trio, dinspre trotuar. Am nevoie de o revanşă. Doar am contabilizat nenumărate compensaţii ale chiorăniei. Băiatul longilin, graţios (nu e o gafă stilistică prin repetare, e o realitate!), relaxat, nu poate fi decât Dragoş. N-are aer de a fi Sieg. Ia să vedem. Însoţitoarele au ceva comun şi ceva diferit. Sunt ambele rasate, blonda are un aer très parisien, deci e Clary, atunci bruna cu zâmbet discret magic trebuie să fie Morgiana. Sigur, mai sunt fete în echipă, dar n-ar veni cu Dragoş. Pupături, poze, în aşteptarea lui Sieg, care nu că vine mai de departe, nu că e ardelean, dar e lider. Oricât de strâns ar fi grupul, un câine flenduros are loc să-l traverseze. Se glumeşte pe seama cărui personaj din siturile concurente s-o fi deghizat în el, dar nu se pariază.

(Inconsecvenţa bătăii sifoanelor mele vi se pare uşuratică? Dar povestea o spun eu şi mă prevalez de dreptul natural la micile mele ficţiuni. În beneficiul necesităţilor de compoziţie, fireşte...).

Nu ştiu câţi îl ştiu pe Sieg, şi prefer să presupun că nimeni, dar pasul lui temeinic ar fi fost oricum ghicit până şi de miliţianul din colţ, dacă acesta ar fi fost, prin absurd, invitat la întâlnirea Virtualit. Smaranda (silueta graţioasă, între timp integrată grupului, poate chiar oferindu-i acestuia masa critică) păşise discret pe alee, Norica a explodat în faţa mea (care, consecvent tacticii, mă infiltrasem pe ocolite), Dragoş-Morgiana-Clary au apărut triumfător şi vesel, dar da, Sieg şi-a făcut intrarea.

Ei, unde-i ceainăria, Norica? Norica, sfârşind de împărţit tuturor cele două volume proaspăt lansate de GBA (cu dedicaţii mai elaborate sau mai concise, pe potrivă), al cărui agent literar e, mai piruetează odată (ce uşor e să mi-o imaginez jucând şotron!), apoi se decide în unanimitate să alegem alt loc. Cel ideal e "La Motoare", şi energia contactului direct surmontează relativa oboseală a trioului ce coborâse până la locul întâlnirii cam din acelaşi punct către care ne vom îndrepta.

Situaţiile lipsite de orice conotaţie proustiană, sau cel puţin de minimale repere temporale (cu două săptămâni în urmă coborâsem în gara Simeria după 36 de ani, pentru a ajunge în premieră în Orăştie şi Geoagiu), din scena curentă a monologului meu interior aproape neîntrerupt sunt rarissime. Drumul din faţa Operei la Teatrul Naţional (există glumeţi care susţin că rostul acestuia e de a servi ca bază pentru terasa "La Motoare") a fost unul dintre acestea. Împotriva unor acumulări multiple, de-a lungul unui număr de ani ce depăşeşte media de vârstă a noilor mei coechipieri. Să nu mă întrebaţi nimic despre cum l-am făcut. Nu ţin minte nimic. (Perifraza, în beneficiul Noricăi, en tant que redactorul unei cărţi, e deliberată). Într-un fel, aş putea opri aici povestea întâlnirii, căci peste semnificaţia acestui amănunt e greu de ridicat ceva. Şi totuşi...

Şi totuşi un mecanism de orologerie, declanşat înainte de momentul primului rând al povestirii, mişcă deja steguleţul de control al partidei. N-am de gând să renunţ la metafora şahistă, chiar dacă n-o fi prea cunoscută de toţi în grup. O să afle acum rolul ceasului în şahul de competiţie. E timpul să-mi intru în rolul de individ antipatic, spărgător de grevă, pe care-l ştiu aşa de bine. Amân, trebuie să apară rethorth, adică Milan, soţul Clarissei-Clary, vreau să-l prind în direct, apoi mă arunc în apă şi-mi recit (cu o dicţie proastă şi un timbru fals), replica. Pierderea de sine din timpul drumului de până aici e nimica toată faţă de starea pe care ţi-o creează postura de focar al unui grup de priviri pe care, pentru a le descrie, ar trebui o nuvelă în sine. Gama de sentimente e largă şi simt fără greş că orice analiză a lor ar fi de prost gust. Ceea ce izbeşte, dincolo de compoziţia spectrală, e intensitatea. Pot depune mărturie în faţa Marii Adunări Naţionale că am trecut, crispat, pasiv, înfiorat, uimit, surprins şi încălzit la fuziune, printr-unul din cele mai intense momente din biografia mea. Har Domnului, a fost unul colectiv. N-o s-o dau pe empatie, căci de dojană e vorba, să nu ne batem joc de partid. Fără decât numa' să nu mă întrebaţi de ce acum, când povestesc, nu ţin minte decât ochii lui Dragoş. Nu, nu-i nici un artificiu aici, ar fi de şi mai prost gust. Şi e departe de a fi vorba doar de faptul că m-aş fi aşteptat, într-adevăr, mai puţin din partea lui. Pentru o scurtă clipă, am participat (Doamne, tot pasiv!) la un act de comunicare despre care nu voi spune decât banalul "n-o să-l uit", păstrând imensitatea restului pentru mine. Ei, sigur, la un interogatoriu mai profesionist, aş putea fi făcut să-mi amintesc şi altele, oricum în perfectă armonie cu mesajul nonverbal al lui Dragoş.

Pe drumul spre casă, lejer exaltat, începusem deja să conturez repere narative. Să mai spun că altele decât ce s-a putut citi până acum? E inutil. Din tot bulevardul altă dată al cinematografelor, n-am văzut nimic decât o firmă luminoasă "Tatăl şi fiul", primul cuvânt cu majuscule gen arial, al doilea cu un "font" gen handwriting, cu minuscule, negru pe alb. Tot povestind în minte (o poveste niciodată născută), exaltarea ajunge la nivelul la care geografiile generos expuse de piele feminină din dreapta scaunului de troleu, departe de a-şi transmite mesajul firesc, încep să-mi pară desene abstracte, în vreme ce vilele cartierului semirezidenţial devin masive animale fantastice, îmbrăcate în blana iederei. Le simt mirosul, le aud respiraţia, parcă le pricep murmurul, numai să nu mă întrebaţi ce-şi spuneau. Iar luminile oraşului sunt gândurile zburătoare ale tuturor fiinţelor omeneşti cu care climaxul tirului concentrat al ochilor noilor mei prieteni mă va fi pus în contact mental. Fie şi imaginar...

Troleul ajunge, pentru a împlini cercul, în cartierul meu, pe care-mi place să-l botez "cartierul de vest". De-odată, luminile ce rămân în urmă redevin simple becuri, cutiile pătrăţoase, spuzite de pătrăţele mititele, luminate aleator, nu mai sunt animale fantastice, ci dormitoare colective. Iar Daciile de pe stradă simple Dacii. Ar trebui ca femelele de pe culoarul troleului să reînceapă a-şi trimite feromonii, dar nu le pot deosebi dintre umbrele călătorilor. Cobor. Mai am de mers cam şapte minute. Paşii mi se lipesc automat de urmele lăsate cu nu multe zile în urmă, când făceam drumul ăsta împreună cu meşterii, purtând un rulou de tablă zincată, o fascie de câteva platbande de câte trei metri lungime fiecare, precum şi oarece sacoşe cu mărunţişuri. Mârţoagă între uluci, capul mi se balansează la fiecare pas. Între prietenii părăsiţi brutal şi apele teritoriale, două straturi de ficţiune şi infanterie. Acasă e locul unde vii de oriunde. Ştiu asta de mult, dinainte ca acasă să însemne, succesiv, mai multe locuri, căminul de lângă Operă y compris, pentru o frântură de clipă cât un an. Şi n-am uitat nici de când locul ăsta s-a stabilizat. Acasă e, între altele, locul unde scriu despre întâlnirea cu aceşti noi prieteni, de care mă simţeam oricum apropiat conlucrând cu ei, dar care mi-au pătruns acum ireversibil în suflet cu aceeaşi violenţă cu care i-am părăsit eu, în cinstea lui sir Isaac, în chiar momentul în care comiteam o ineluctabilă bădărănie lăsându-i singuri. Scriu în dispreţul oricăror reguli ale compoziţiei, imun la inevitabila sfârtecare profesionistă a textului (n-are ritm, n-are gradualitate, pretinde a avea orgasm, dar îl ratează, e enervant...), pentru că despre şocul prieteniei n-are sens şi rost să scrii profesionist.

(21 iunie, 22:37 - 22 iunie, 20:15)


Notă: Citiţi cartea Nisip peste bordul nacelei de acelaşi autor.

Votaţi acest articol:

Media: 3.5/5 (4 voturi)

0 comentarii

Adăugare comentariu

Publicitate

Sus