21.01.2006
Nu vorbeşte nimeni (sau cel puţin eu nu am întâlnit mărturii scrise) despre neplăcerile maternităţii. O fac acum, la un an după naşterea Irinei, pornind de la ideea că dacă le voi aşterne pe hârtie voi putea apoi să îmi iau gândul de la ele. Nu mă refer aici la sarcină şi la clasicele greţuri, vărsături, dureri de cap, dureri de oase, dureri de spate, durerile facerii. Pe astea le ştie toată lumea, umblă din gură în gură, din soacră în noră şi din mamă în fiică. Mă refer la ce ţi se întâmplă după ce preţioasa povară îşi face drum cu coatele spre lumina lumii. Când toată atenţia se îndreaptă spre Perfecţiunea Sa, bebeluşul, când puţini mai au chef să întrebe: şi tu ce mai faci, când toţi sunt doctori în neonatologie şi pediatrie. Mă refer la zilele şi nopţile de după, când parcă dispari din ochii tuturor. Prea orbiţi de frumuseţea noii vieţi, devin amnezici şi parcă inconştienţi, uită că toţi bebeluşii se transformă mai întâi în adolescenţii rebeli/indolenţi/superbi/infantili/de nestăpânit şi apoi în adulţii hâzi sau frumoşi, de invidiat sau demni de ridicol, de care ne lovim la tot pasul.

Cel mai mare regret al meu în privinţa Irinei este că nu am fost conştientă în secunda venirii ei pe lume. Pentru mine naşterea a fost doar un episod de blackout – o gaură în propria mea existenţă, o lipsă în timp. Eram acolo dar nu eram. Nu i-am auzit primul strigăt, nu am fost în stare să o îmbrăţişez aşa udă şi murdară cum trebuie să fi fost când au scos-o din culcuşul ei. Când am văzut-o eram mai mult moartă decât vie, şi cu toate astea am plâns de emoţie: “ghemul meu, ghemul meu...” aşa i-am spus, printre lacrimile de după anestezie. Fotografia primei noastre priviri îmi face rău. Ar trebui să fie frumoasă dar mie mi se taie picioarele când văd cât eram de răvăşită: eram bătrână şi obosită în poza aceea, deşi nu făcusem nici un efort. Ea era perfectă. Ce nu li se spune mamelor ce optează pentru cezariană de frica naşterii naturale este cât de grea e recuperarea de după: anestezia generală presupune un tub introdus pe gât, care după ce e scos, lasă urme dureroase: câteva zile mi-a fost frică să tuşesc sau să strănut, pentru că orice implica solicitarea traheei durea până la lacrimi. Anestezia epidurală, ridicată în slăvi pe site-urile de specialitate, recomandată de medici şi apreciată “pe nevăzutelea” de gravide înseamnă un ac înfipt în coloană prin care în trup îţi picură morfină preţ de câteva ore şi apoi, se poate întâmpla să rămâi cu acul ăla în spinare noaptea întreagă, şi cu un punct dureros pentru restul vieţii. Sonda urinară (pentru care I-am mulţumit lui Dumnezeu în primele 24 de ore de la naştere) poate şi ea crea pagube permanente dacă e mai mare decât trebuie. În cazul naşterilor naturale, statul în fund poate fi o problem㸠viaţa sexuală se poate transforma într-o glumă sinistră pentru o vreme (un soţ l-a rugat pe ginecologul care îi asista soţia la naştere să o coasă bine, să fie puţin mai strâmtă...) Perioada de lehuzie înseamnă câteva luni în care nu ştii ce te doare mai tare: cusătura operaţiei, hemoroizii, unghiile încarnate, spatele, braţele, sfârcurile, sânii, capul, pieptul, bazinul, oasele, muşchii, coloana... Mersul la toaletă, duşul, câţiva paşi prin casă ţinându-te de pereţi, oboseala – toate par probleme foarte mari şi de ne-escaladat.

Alăptatul poate fi un coşmar. Copiii muşcă, trag prea tare sau prea încet, sug prea mult timp sau prea puţin, apar fisuri în mamelon, febra (sau furia) laptelui înseamnă că sânii îţi împietresc pur şi simplu şi înnebuneşti de durere. Înţărcarea copilului este alt vis urât cu implicaţii extreme pentru psihicul mamei şi al copilului. Prima oră departe de copil este îngrozitor de lungă, prima noapte fără să-i auzi respiraţia pare să nu se mai termine niciodată. Colicii sunt de departe cea mai mare tragedie în viaţa unei familii în care tocmai a apărut un bebeluş. N-ai putere psihică să îl laşi să plângă şi devii sclavul purtatului în braţe sau al legănatului. Sau ai puterea şi eşti acuzată de sadism şi bănuită de denaturare. Diversificarea este altă problemă teribilă, mult timp înghiţi o dată cu copilul fiecare linguriţă de suc/supa/piure/cereale pe care încerci să i-o bagi pe gât. Primii paşi ai copilului înseamnă că petreci o lună, două sau chiar mai multe aplecată de spate, împrumutându-i copilului câte un deget de la fiecare mână ca să poată merge şi îndreptându-ţi apoi cu greu coloana. Dinţii copiilor sunt un alt capitol terifiant pentru că pentru fiecare dinte, copiii şi părinţii lor plătesc cu nopţi nedormite şi vini imaginare asumate inutil.

Un bebeluş este un test amar pe care nu toate cuplurile îl trec. Sunt atât de multe probleme într-un timp atât de scurt şi totuşi aparent infinit, toate pe un fond extrem de zgomotos şi însoţite de paranoia şi de disperare cum doar mamele pot simţi când e vorba de copiii lor. În ziua de azi, bărbaţii dau bir cu fugiţii mai des decât suntem în stare să admitem. În ziua de azi cuplurile se despart după ce un copil apare, pentru că iubiţii noştri nu-s în stare tot timpul să se mire de ochi albaştri şi remarcă mai degrabă mirosul neplăcut de cacapipi care le provoacă greaţă ori plânsul care le deranjează somnul/hobby-urile. Taţii sunt greu încercaţi când un copil intră în viaţa femeilor lor pentru că ei nu înţeleg cum avem atâta răbdare cu boţurile astea chiuitoare, nu înţeleg de ce bebeluşii au tot timpul mai multă nevoie de noi şi deci, capătă şi prioritate maximă pe lista noastră de lucruri de făcut. Taţii suferă când îşi pierd pe termen lung iubitele, când viaţa intimă devine complicată şi întotdeauna delicată, când sânii noi ai soţiilor mustesc de un lapte ce nu le este menit lor, când trupurile de care s-au îndrăgostit nu mai revin la forma iniţială, când li se interzice să mai fumeze în casă ori să intre încălţaţi ori să asculte muzica tare, ori să trântească uşi ori să vorbească pe ton ridicat. Problemele pe care un copil le creează într-un cuplu al zilelor noastre sunt multe şi din păcate nu prea se discută despre ele. Spun “într-un cuplu al zilelor noastre” pentru că îmi imaginez că pe vremuri nu erau toate atât de complicate şi atât de împovărate de o mie de sensuri ca azi. Sau cel puţin aşa îmi place să cred, că la începuturile lumii nu trebuia să mergi cale de cinci staţii de tramvai ca să găseşti morcovi neturceşti şi fructe autohtone, lapte de vacă autentic şi carne nemodificată genetic, ca să ai apoi ce arunca pentru că minunii nu îi place gustul, consistenţa sau pur şi simplu nu are chef să mănânce.

Şi cu toate astea, o privesc uneori pe fiica mea cea de care m-am îndrăgostit înainte să se nască. Mă uit la ea şi mă mir că eu am fost în stare să creez ceva atât de frumos, atât de perfect, atât de fragil şi atât de preţios. Şi ca mine fac toate mamele, îndrăgostite de pruncii lor.

Acum când scriu, Irina are un an şi o zi, n-a mâncat nimic de 6 ore (a refuzat laptele de la ora 19 şi tocmai nu l-a vrut nici pe cel de la ora 22) şi a făcut febră 39 (de la vaccin), de o săptămână plânge cu lacrimi amare din cauza dinţilor şi de câte ori mă vede întinde mâinile să o iau în braţe. Când dispar din raza vederii ei, urlă, la propriu, de parcă dintr-o dată un nou cordon ombilical, prea întins între mine şi ea, o împiedică să respire sau să se hrănească. Am câteva sute de poze cu Irina, multe neclare pe care nu mă lasă inima să le şterg, aşa ceţoase cum sunt, mi se par importante şi preţioase. Am ţinut-o acasă poate din egoism, cum mi se spune uneori. Am considerat că locul ei e lângă noi, oricât zgomot/fum/praf ar fi în casa asta în care trăim, oricât de neînţelegători vecinii care pun muzică la ore nepotrivite, oricât de costisitoare întreţinerea şi bona, oricât de incomod alergatul între serviciu şi casă. Indiferent ce s-ar întâmpla trebuie să fim împreună.

Sunt îndrăgostită de fiica mea. Ca şi mine, tatăl ei crede ca a noastră e cea mai frumoasă din lume. Ca şi mine, vede semne de inteligenţă precoce (naturale de altfel, fiind ea, Irina fiica mea şi a lui). Ca şi mine, se miră că e perfectă în lumea asta strâmbă şi murdară, ca şi mine se teme pentru ce o aşteaptă în viaţă, ca şi mine, nu se poate stăpâni să nu cheltuie prea mult ori aiurea pentru fetiţă, ca şi mine, e în stare să facă moarte de om pentru puiul lui. Şi ca noi sunt toţi ceilalţi părinţi, disperaţi de frumosul pe care inconştient poate, l-au creat.

Nimic nu poate uni doi oameni mai mult decât un copil. Nimic nu-i poate despărţi mai dureros decât un copil. Copiii noştri ne fac mai buni. Sau nu. Ei sunt măsura puterilor noastre, a limitelor noastre, ei sunt adevărata noastră imagine în oglinda vieţii. Este adevărat că venim pe lume puri şi buni. Văd asta în fiecare zi în ochii fetiţei mele. Şi mă rog ca Dumnezeu să îmi dea puterea şi înţelepciunea de a o întări pentru viaţă, fără să-i distrug fărâma de divinitate cu care mi-a fost dăruită.

La mulţi ani, Irina Ioana!

1 comentariu

  • Fericirea copiilor
    Ralucuta, 18.01.2011, 12:50

    Am citit cu sufletul la gura, cu lacrimi in ochi si pe obraz despre nastere si despre primul an din viata primului pui al tau. Spre deosebire de tine eu i-am nascut pe puii mei natural si f f f usor, fara probleme deloc, chiar pe baietel l-am nascut razand si la sfarsit am fost f mirata ca asa simpla este nasterea, si pe fetita am nascut-o acum 4 luni si am ramas cu o impresie si mai frumoasa ca nu m-am rupt absolut deloc si nici nu a fost nevoie de taietura si despre travaliu pot sa spun ca a fost in limite suportabile. Despre sarcini am numai amintiri bune si fericite si nu am avut nici un fel de probleme, in afara de cele psihice cum ca copilul nu misca suficient de mult. Alaptarea e cea mai frumoasa experienta din viata mea, bineinteles dupa sarcina si nastere, asa ca eu cred ca depinde de fiecare femeie, eu sunt o norocoasa si ii multumesc in fiecare zi lui Dumnezeu ca mi-a daruit acesti copii minunati si un sot cum nu cred ca exista 2 in tot universul.

Publicitate

Sus