În Stelniţa, însă, nu mai era biserică. Adică lăcaşul rămăsese, simplu şi modest, pitic şi ascuns printre bălăriile care îl invadaseră din toate părţile. Gardul se năruise, iar curtea, cu cele trei răstigniri mâncate adânc de carii şi cu cimitirul vechi cu tot, arăta ca un maidan pe care îţi era frică să calci, de teama şerpilor care colcăiau printre buruienile mai înalte decât un stat de om. Preotul Vitalie slujise până în 1941, când începuse războiul şi, de frică (sau poate că profitase de împrejurare ca să şteargă urmele vreunei fărădelegi comise la comanda sa – după cum spuneau unii credincioşi de prin partea locului), fugise. Oamenii nu îl regretau prea mult (ba chiar deloc, dacă ar fi să respect adevărul gol-goluţ) şi îi păstraseră amintiri nu prea frumoase. I se dusese vestea că nu făcea nici un serviciu bisericesc fără să i se plătească măcar cu un ciur de mălai dacă altceva, din prea mare sărăcie, săteanul nu avea ce să-i dea. Ar fi fost în stare să lase şi morţii neîngropaţi, dacă n-ar fi fost preotul Evloghie să-l mai scuture de mâneca anteriului şi să-i amintească ce îndatoriri aveau feţele bisericeşti faţă de Dumnezeu şi faţă de enoriaşi. În schimb, îi plăcea nespus să mănânce – şi, ca urmare, căpătase un burdihan respectabil, ţuguiat ca al unei muieri borţoase, şi care nu părea să se mai oprească din creştere – şi să tragă zdravăn la măsea. Nu se sfia să le ceară credincioşilor să îi aducă la biserică bucate, dar mai ales ţuică şi vin:
- Ca să fie slujite şi să se afle la îndemână pentru diverse trebuinţe.
Oamenii ştiau cam care erau diversele trebuinţe, dar nimeni nu îndrăznea să cârtească pe faţă, chiar dacă părintele Vitalie era un exemplu de netăgăduit al josniciei omeneşti.
Chiar în primăvara aceea, a anului 1941 adică, nişte hoţi intraseră în biserică şi furaseră mai multe patrafire decorate cu fir metalic, aurit, alte haine preoţeşti preţioase, din ţesătură de brocard, brodate cu lazardă, cununiile bătute în argint, Sfântul Potir turnat în argint şi decorat cu crini şi volute din aur alb şi o icoană a Fecioarei cu Pruncul Hodighitria, pictură foarte veche, în tempera, pe lemn grunduit şi cu ferecătură argintată. Iar pe lângă aceste lucruri nepreţuite, atât de rar întâlnite în bisericile mici, de la sat, hoţii luaseră şi nişte bidoane cu vin. Din boscorodelile şi văicărelile preotului Vitalie reieşea că acesta era mult mai înnegurat din pricina dispariţiei vinului, decât din aceea a pierderii inestimabilelor obiecte de patrimoniu, singurele pe care biserica Stelniţa le avusese de preţ. Când preotul Evloghie încercase să îl mai potolească din tânguiala nelalocul ei, preotul Vitalie îşi luase seama că uitase de demnitatea pe care i-o cereau hainele preoţeşti şi-atunci, ca să atenueze din proasta impresie pe care o lăsase comportamentul său strâmb, întrebase patetic-retoric şi preatulburat, ridicând mâinile şi privirea spre cerul infinit:
- Păi cum să nu-mi fie necaz de vin? Aşa, rămaşi fără Sângele Domnului, cum le mai dăm noi credincioşilor noştri Sfânta Împărtăşanie?
După fuga preotului Vitalie, unii enoriaşi vorbeau că el însuşi pusese la cale jaful bisericii, după care, profitând de venirea războiului, fugise cu imensa avere. Alţii spuneau că nu putea fi acesta adevărul, întrucât tânguiala preotului, când fusese vorba de furtul vinului, păruse neprefăcută. Iar a treia tabără susţinea că hoţii fuseseră tocmiţi de preot să fure nepreţuitul tezaur, însă lor le picaseră ochii şi pe vin, drept pentru care şi-l luaseră – fără ştirea preotului – să chefuiască izbânda nelegiuirii săvârşite. Până la urmă, nimeni nu putuse stabili care era adevărul întreg, iar tăvălugul războiului îndreptase atenţia sătenilor către ce trebuia făcut întru supravieţuire, lăsându-l pe popă în grija lui Dumnezeu, care le vede şi le ştie pe toate. Preotul Evloghie rămăsese singur la biserică şi, după câţiva ani, murise de bătrâneţe. În locul lui, alţi preoţi nu mai fuseseră trimişi de la protopopia raionului. Biserica fusese închisă. Era în 1945. Sălăşluitorii locului se împuţinaseră într-atât, încât stăpânirea nu se mai preocupase de soarta lor. Astfel, oile Domnului – cele care mai rămăseseră, să mai fi fost vreo şaptezeci, optzeci de suflete, poate ceva mai multe, oricum, până-ntr-o sută – trebuiau să meargă la Piua Petchii, la biserică, pentru slujba de duminică sau pentru cele de sărbători. Drumul între cele două aşezări nu era lung, iar creştinii se bucurau că măcar în Piua Petchii biserica rămăsese în picioare, nu fusese pustiită, lăsată de izbelişte.
Silvestru moştenise credinţa în Dumnezeu de la bunică-sa, Polixenia, femeie simplă, fără carte, dar ageră la minte şi autoritară când era vorba de treburile casei şi de educaţia religioasă a copiilor şi nepoţilor săi. Îl dusese de mic pe Silvestru la biserică, să afle tâlcuirea Scripturii, îl învăţase să se roage înainte de masă şi de culcare. După primele clase de şcoală în care deprinsese scrisul şi cititul, Silvestru deschidea cu mare drag Cartea Cărţilor şi buchisea parabolele pe care, dacă nu le înţelegea pe deplin ca învăţături, măcar îl încântau ca întâmplări. La început, urmărea cu degetul fiecare cuvânt, citindu-l mai întâi pe silabe şi de-abia apoi grupuleţele de litere căpătau sens în mintea lui. Înainta poticnit pe rândurile mărunte, încolonate pe hârtia subţire, uneori silabisind cu voce tare cuvintele grele sau prea lungi. Cu timpul, însă, nu numai că isprăvise Cartea Sfântă, dar o luase iar de la capăt, având o uşurinţă din ce în ce mai mare în desluşirea nu doar a cuvintelor, dar şi a dedesubturilor faptelor povestite acolo. Ţinea posturile ca un om mare şi mergea la toate slujbele. Nu-i era frică de morţi şi o însoţea pe Polixenia la priveghiuri şi la înmormântări, îi plăcea să aprindă lumânări şi să se roage la icoane, şi ştia să cânte prohodul fără greşeală, de la început şi până la sfârşit.
Cărând aproape optzeci de primăveri în spinarea cocârjată, sprijinindu-se într-un toiag gros şi noduros, se făcuse un an de zile de când Polixenia bătea drumul, duminică de duminică – nu mai intră la socoteală Sfintele Sărbători de peste an – de la Stelniţa până la Piua Petchii, agăţându-se de braţul devenit puternic al lui Silvestru. Bătrâna avea un scaun al ei în strană, pe care, ca să-i fie mai moale sub şezut, punea o pernuţă brodată de propriile sale mâini, în tinereţea ei îndepărtată. Stătea chiar lângă pupitrul de cărţi bisericeşti ale cântăreţilor, luându-se uneori parcă la întrecere cu ei când era vorba de ţinut isonul preotului, în timp ce Silvestru rămânea în picioare, undeva spre uşă, aproape lipit de zidul pictat cu chipuri de sfinţi şi îngeri, ascultând cu încântare slujba şi coborându-se cu toată fiinţa în tihna adevărurilor sfinte. Predicile preotului îl umpleau de încântare, lua aminte la ele şi îşi făgăduia în sinea lui să nu mai păcătuiască, amintindu-şi de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, ale cărui omilii le citise de nenumărate ori, până le învăţase aproape cuvânt cu cuvânt, pe de rost: Căci tâlcuim Scripturile nu numai ca să le învăţaţi, ci ca să vă îndreptaţi năravurile. Şi de nu se va face aceasta, de prisos citim, de prisos tâlcuim.
Numai că, la un moment dat, Silvestru simţise cum cugetul său nu se mai putea dedica în întregime lui Dumnezeu. Îi era ciudă că îi dispăruseră liniştea şi puterea de a se reculege ca înainte, şi că, în loc să se pogoare asupra cuvintelor sfinte, mintea, şi mai pe urmă ochii, îi fugeau către colţul în care era aşezată preţioasa icoană prăznicar, a faimosului zugrav Nedelcu, înfăţişând-o pe Fecioara Maria intrând în biserică, însoţită de părinţii Ioachim şi Ana, şi întâmpinată de proorocul Zaharia.
va urma