Labirintul destinului

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

A, da, la puţină vreme după aceea am terminat portretul acela al zeiţei Kannon şi i l-am arătat soţului meu.
- Hmmm... Deci cam aşa arată Mitsuko. Te-ai întrecut pe tine la tabloul ăsta.

Eram la cină şi el întinsese pânza pe jos, pe tatami; între îmbucături, mai arunca o privire către portret.
- E foarte frumoasă chiar şi aşa, pictată. Mă întreb dacă aşa arată şi în realitate, a spus oarecum neîncrezător.
- Seamănă foarte bine, să ştii. Ăsta e portretul de la care au pornit problemele. E drept, Mitsuko cea adevărată are în plus mai multă senzualitate faţă de tablou, dar în pictura japoneză nu ai cum să redai asta.

... Mă străduisem foarte mult la portretul cu pricina şi mi se părea şi mie că e foarte reuşit. Soţul meu spunea întruna că e o capodoperă - de când începusem să fac cursuri de pictură, nu mai muncisem niciodată la un tablou cu atâta dăruire şi pasiune.
- Ce-ar fi să dăm tabloul la înrămat? Şi, după ce va fi gata, să o invităm pe Mitsuko să vină la noi în vizită, a sugerat el.

Am fost imediat de acord. Însă, într-o bună zi, pe când tocmai voiam să trimitem tabloul la un atelier la Kyoto ca să îi pună o ramă frumoasă, am stat de vorbă cu Mitsuko. Eu i-am explicat ce intenţii aveam, iar ea mi-a răspuns:
- Dacă tot vreţi să îl daţi la înrămat, ce-ar fi să îl refaci?... E nemaipomenit aşa cum e acum, dar... Chipul seamănă foarte mult, dar... corpul e puţin diferit.
- Diferit? În ce sens diferit?
- Nu ştiu să îţi explic. Oricum aş spune, nu cred că ai înţelege.

Îşi exprimase sincer opinia şi, deşi nu părea deloc că vrea să spună cu mândrie că trupul ei era mai frumos decât îl redasem eu, se vedea limpede că era puţin nemulţumită.

I-am propus pe dată:
- Atunci aş vrea să te văd o dată goală.
- Sigur, oricând, a acceptat imediat.

Nu mai ţin minte foarte bine dacă am avut conversaţia asta pe drumul de întoarcere de la şcoală. Ştiu doar că mi-a zis:
- Să mergem la tine şi am să îţi arăt.

Şi, în după-masa zilei următoare, am ieşit mai devreme de la cursuri şi am pornit împreună către casa mea.
- Dacă mă dezbrac şi rămân goală la tine acasă, soţul tău va fi foarte surprins, mi-a spus pe drum.

Era puţin ciudată - avea o privire parcă pusă pe şotii şi era mai degrabă amuzată ca de un joc decât ruşinată.
- Am o cameră tocmai potrivită pentru asta. E o încăpere în stil occidental şi acolo nu ne poate vedea nimeni, i-am spus şi am condus-o în dormitorul de la etaj.
- A, ce cameră plăcută! Şi ce pat mare şi elegant..., a remarcat Mitsuko.

S-a aşezat apoi pe pat, şi-a încordat fesele şi a început să sară uşor; în tot acest răstimp, rămăsese cu privirea aţintită la priveliştea mării.

... Casa noastră e construită pe malul mării, aproape de plajă, iar priveliştea de la etaj este splendidă. Camera aceea are ferestre şi către răsărit, şi către miazăzi, şi prin urmare e atât de luminoasă încât nu se poate dormi acolo de dimineaţă până târziu, spre seară. În zilele cu vreme senină, în dreptul desişului de pini de pe ţărm, peste întinderea de mare, se văd în depărtare culmile din Kishû şi muntele Kongo.

... Înotat? Da, se poate înota. Chiar acolo, în dreptul casei, e cam periculos pentru că apa devine brusc adâncă foarte aproape de mal, dar ceva mai încolo, la Koroen, există o plajă amenajată, care e foarte aglomerată şi gălăgioasă în tot timpul verii.

Eram tocmai pe la mijlocul lui mai, iar Mitsuko a remarcat:
- Ce n-aş da să vină vara mai repede! Aş veni aici să înot în fiecare zi.

După care, privind în jurul ei prin cameră, a continuat:
- Aş vrea şi eu să am un dormitor ca ăsta după ce mă mărit!
- Tu, dacă te măriţi, cu siguranţă vei ajunge într-o familie bogată şi vei avea o cameră mult mai frumoasă decât asta.
- Se prea poate, dar, odată ce m-aş mărita, oricât de minunat ar fi dormitorul, nu aş fi altceva decât o pasăre închisă într-o colivie frumoasă...
- Mda, e posibil să ajungi să te simţi aşa...
- Asta nu cumva e încăperea de taină pentru tine şi soţul tău? Nu o să te certe că m-ai adus pe mine aici?
- Chiar dacă ar fi încăperea de taină, cu ce te-ar deranja? Tu eşti specială pentru mine.
- Păi, se spune că dormitorul unui cuplu e un loc sacru...
- Şi trupul gol al unei fecioare e un lucru sacru, aşa că mi se pare locul cel mai potrivit să mi-l arăţi. Acum, felul în care cade lumina e ideal - haide, arată-mi degrabă.

Începusem să o zoresc.
- Oare n-o să ne vadă cineva dinspre mare?
- Nu fi prostuţă, n-au cum să te vadă de pe vapoarele alea care sunt departe în larg.
- Ştiu, dar ferestrele... Aş vrea să tragi perdelele, dacă nu te superi.

Deşi era abia mai, era o zi deosebit de frumoasă, cu un soare orbitor, aşa că lăsaserăm unele dintre ferestre deschise; le-am închis însă pe toate şi în cameră s-a făcut imediat o căldură cumplită, de curgeau broboane de sudoare pe noi. Ca să se aşeze în postura zeiţei Kannon, Mitsuko mi-a cerut o pânză albă pe care să o folosească în loc de veşminte, aşa că am smuls cearşaful de pe pat. Atunci, s-a ascuns în spatele dulapului, şi-a scos brâul şi apoi kimono-ul, şi-a desfăcut părul, l-a pieptănat elegant şi şi-a aranjat cearşaful alb de la gât peste trupul gol, aidoma lui Kannon.
- Priveşte puţin! Nu-i aşa că, dacă mă aranjez aşa, e o diferenţă destul de mare faţă de portretul tău?

Rostind aceste cuvinte, s-a aşezat în faţa oglinzii de pe uşa dulapului, părând să fie ea însăşi impresionată de propria-i frumuseţe.
- Ce trup frumos ai! am exclamat eu, cu senzaţia că îi reproşez faptul că ascunsese până atunci o comoară nemaipomenită.

Chipul pe care îl redasem în portret semăna într-adevăr, dar, din moment ce desenasem trupul după cel al modelului, domnişoara Y, era firesc să fie diferit. În plus, între modelele care pozează pentru pictura japoneză, sunt mai multe femeile care au un chip frumos mai degrabă decât un corp bine proporţionat - domnişoara Y era la fel: trupul ei nu era deloc elegant, iar pielea era urâtă, smeadă şi parcă mată; pentru ochiul de cunoscător, se vedea o diferenţă vădită, ca între albul zăpezii şi negrul de tuş.
- De ce până acum ai ascuns corpul acesta superb? am întrebat până la urmă, oarecum invidioasă.

Apoi, repetând întruna "Eşti atât de frumoasă! Eşti atât de frumoasă!", am început să plâng cu un şuvoi nestăvilit de lacrimi, am cuprins-o pe Mitsuko în braţe de la spate, mi-am sprijinit obrazul înlăcrimat de umărul ei înveşmântat în alb şi am rămas amândouă să ne privim în oglindă.
- Ei, ce s-a întâmplat? m-a întrebat Mitsuko, uimită de lacrimile pe care le vedea în oglindă.
- Când văd ceva atât de frumos, sunt atât de impresionată încât încep să plâng, am răspuns eu.

N-am încercat nici măcar o clipă să şterg lacrimile care îmi şiroiau pe obraji; aş fi stat o veşnicie ţinând-o pe Mitsuko în braţe.
- Haide, gata, ai văzut destul. Am să îmi îmbrac kimono-ul, a spus Mitsuko.
- Nu, nu, nu încă, vreau să văd mai mult, am făcut eu clătinând din cap ca un copil răzgâiat.
- Nu vorbi prostii! Nu pot să stau la nesfârşit aşa, goală.
- Ba poţi! La drept vorbind, încă nici nu eşti goală măcar. Dacă ai da deoparte pânza asta albă...

Brusc, am apucat atunci cearşaful pe care şi-l aşezase peste umeri.
- Dă-i drumul, dă-i drumul! a protestat Mitsuko.

Se străduia din răsputeri să mă împiedice să îi iau cearşaful şi, în încleştare, pânza s-a sfâşiat cu zgomot. Furioasă la culme, roşie la faţă, am început atunci să vărs lacrimi amare:
- Gata, m-am săturat. Nu credeam că poţi să fii atât de rece cu mine. Să ştii că de astăzi înainte nu te mai consider prietena mea! am strigat.

Am luat pânza sfâşiată şi am început să o rup în bucăţele cu dinţii.
- Ce e cu tine? Ai luat-o razna?
- N-am cunoscut pe nimeni mai insensibil decât tine. Mi-ai promis deunăzi că de acum înainte nu o să mai avem secrete una faţă de cealaltă. Eşti o mincinoasă!

Nu-mi aduc deloc aminte ce s-a întâmplat după aceea - se pare că m-am făcut albă ca varul la faţă, am început să tremur din tot trupul şi să o fixez pe Mitsuko cu o privire rătăcită, de parcă mi-aş fi pierdut minţile la propriu. Ea a rămas atunci cufundată în tăcere şi, tremurând toată, m-a ţintuit la rându-i cu privirea; a renunţat la postura atât de elegantă a zeiţei Kannon, şi-a lăsat umerii în jos, parcă ruşinată, şi-a adus unul dintre picioare în faţa celuilalt şi s-a ridicat îndoindu-şi genunchii - era nespus de frumoasă în clipele acelea. Preţ de o clipă, m-am simţit ridicolă, dar, când i-am zărit pielea atât de albă de pe umerii cărnoşi iţindu-se prin crăpăturile pânzei, mi-a venit pofta de a sfâşia cu brutalitate - ca prin vis, m-am năpustit nebuneşte asupra ei şi am smuls cearşaful. Pe cât eram eu de pătimaşă, pe atât de docilă părea Mitsuko. M-a lăsat să îmi fac mendrele, fără să scoată un cuvânt. Ne fixam una pe cealaltă cu o privire aspră, plină de ură, fără să plecăm ochii nici măcar o clipă. Cu un rânjet victorios întipărit pe figură - un rânjet glacial şi răutăcios, al victoriei de a fi reuşit până la urmă să fac ce voiam -, m-am apucat să îi desprind încet de pe corp toate fâşiile de pânză care o mai acopereau. Pe măsură ce trupul ei sacru de fecioară se dezvăluia privirii, sentimentul de victorie se preschimba treptat într-un strigăt de admiraţie.
- Eşti atât de frumoasă încât te urăsc! Atât de frumoasă încât îmi vine să te ucid!

Spunând asta, am prins-o cu putere pe Mitsuko de încheieturile mâinilor, care tremurau necontenit; cu mâna cealaltă, i-am apropiat chipul şi mi-am lipit apoi buzele de ale ei. Dintr-o dată, a început să şoptească:
- Ucide-mă! Ucide-mă! Vreau să mă las ucisă de tine...

Vocea şuierată s-a izbit de faţa mea odată cu răsuflarea ei fierbinte. Am văzut că şi pe obrajii ei şiroiau lacrimile. Ne-am luat mai strâns în braţe şi am plâns împreună, sorbindu-ne lacrimile una celeilalte.