Satire, dicţionar politic şi alte marafeturi de Bucureşti

Sînt încă june, sînt încă în putere, cu toată constituţiunea mea cea slabă sau, mai bine, slăbită de suferinţi, ce cu mare anevoinţă s-ar putea descrie, dar sînt dezgustat nu de viaţă, nu de adversităţile soartei mele celei rele, ce pare că mă goneşte neîncetat, ci de societatea în care trăiesc, de corupţiunea ce domină într-însa, de lipsa de moralitate ce se încuibă din zi în zi şi prinde rădăcini între unii din compatrioţii mei.

Sînt dezgustat de lume, de lumea de şarlatani ce furnică prin locurile publice, de acele păsări de noapte care se joc cu conştiinţa lor. Şi, într-adevăr, ce vede cineva astăzi în societate şi mai presus de comun? Sperjuri politici, renegaţi ai principiului ce i-a ridicat, insultînd prin faptele lor de toate zilele acel principiu. Oameni cu suflete mici, abuzînd de putere ca să-şi mulţumească urîtul lor instinct de răzbunare. Parveniţi insolenţi, care, cocoţaţi odată la o înălţime, caut', în neghiobia lor, să-şi sfărîme singuri piedestalul pe care stau. Intriganţi neruşinaţi, capabili de orice baseţă, de orice ruşine, de orice crimă chiar, care serv' capriciului unui protector demoralizat. Favoriţi obraznici, care nu fac decît a provoca scandaluri şi a ameninţa pe omul onest care nu le aprobă urîtele lor aplecări. Mincinoşi şi linguşitori care nu văd, nu aud, nu simt decît prin organele celor ce le permit a se ţine de pulpana hainelor lor brodate sau nebrodate. Tarafuri de lachei servili, meschini, greţoşi şi tăvăliţi, care au pierdut demnitatea lor de oameni, făcîndu-se zbirii celor mai de rînd şarlatani şi purtînd, pe lîngă livreaua înjosirii, marca infamiilor ce singure îi disting astăzi.

Aş putea să vă înşir mai multe asemenea frumoase virtuţi, aş putea să vă relatez fapte de care se înfiorează tot omul de onoare şi pe care mai mult sau mai puţin le cunoaşteţi, dar mă opresc. Adevărul nu place... adevărul e persecutat, e maltratat, e calomniat, e tîrît în pulbere şi prin temniţe, bietul adevăr bate la toate uşile şi nimeni nu vrea să-i deschidă; şi [e] fericit cînd scapă cu atît, cînd nu e prigonit şi ucis de cei ce ţin puterea în mînă.

O, oameni ai puterii! Aveţi atîtea antecedente îngrozitoare înainte-vă; aveţi cartea vieţii popoarelor şi tot nu aţi învăţat unde duce abuzul de putere? Ei bine, eu, simplul cetăţean, aş voi ca amici şi inamici să-mi spuie orice în faţă: să-i combat cu logica, cu bunul simţ, cu argumente şi probe, de vor minţi, şi să mă supui lor, să caut a mă îndrepta de orice rea aplecare, de spun drept. Pentru ce nu faceţi şi voi aşa?

Nu vedeţi oare că sentinţele meşteşugite ale tribunalelor voastre se nesocotesc de opiniunea publică, care singură judecă fără apel, bazată pe probe morale, iar nu pe clenciuri avocăţeşti? Şi ce vă e de folos dacă cineva vă declară de hoţi în faţă, în public, la lumina soarelui, ce vă e de folos acea sentinţă pe care o dictaţi tot voi, abuzînd de puterea ce aveţi azi, cînd în lume, în societate, în conştiinţa oamenilor de onoare treceţi de furi? Oare acea sentinţă se dă ca să vă răzbune sau ca să vă spele de pata care vi se atribuie? Suferinţele acelor denunţători pe care-i condamnaţi cu o lege vicioasă ţin cîteva luni, dar marca infamiilor ce acei oameni vă atribui' se sapă pe frunţile voastre chiar printr-acele suferinţe ale lor.

Sînt dar foarte dezgustat de lume şi, cu toate acestea, trebuie să vieţuiesc într-însa; aş putea zice că sînt dezgustat chiar de viaţă, dar voi să trăiesc, nu voi mai mult decît niciodată să mor. Această sarcină mi-o impune natura; sînt tată, am un copil, am datorii sacre impuse, de care nu mă pot dispensa.

Dar cum pot trăi în lume şi în societatea ce vă descrisei, cînd am două mari defecte ce nu mi se pot niciodată ierta: iubirea de Patrie şi de adevăr? Ştiţi unde conduc aceste păcate? La o moarte lentă dar sigură.

Ei bine, nu voi să mă ucid singur, las să mă ucidă hingherii de profesiune... Copilul meu, cînd va deveni mare, va moşteni de memoria tatălui său fără pată şi va auzi cu bucurie pe oamenii de conştiinţă zicînd, văzîndu-l: Iată urmaşul unui om onest.

Eu nu regret viaţa, viaţa care o duc astăzi cu atîta amar şi care îmi surîse aşa de dulce trei singure zile ale existenţei mele. O, de ce nu muream în a patra zi, fără nici o decepţiune, legănat în leagănul de flori ale iluziunilor mele atît de frumoase, atît de sublime, atît de încîntătoare!

Voiţi să cunoaşteţi acele trei zile ale vieţii mele, cele trei zile fericite ale acestei existenţe încă jună, dar obosită? O, mulţi le-aţi simţit ca mine şi mulţi aţi sorbit aerul acelor zile cu aceeaşi aviditate, cu aceeaşi plăcere, cu acelaşi transport ca şi mine; mulţi v-aţi legănat de acel vis dulce şi fericit, dar, vai!, ce grozavă ne fu deşteptarea! Voiesc a vă vorbi de zilele de 22, 23 şi 24 ianuarie 1859; a vă relata amănuntele petrecute în acele zile, pe care nimeni nu s-a gîndit să le descrie şi de care mă însarcin a vă face tabloul cel mai fidel, adevărată copie după original.


În ajunul acelei zile cînd naţiunea română, reprezentată prin mandatarii săi, avea să hotărască soarta acestei ţări, cînd trebuia să se puie o barieră între trecutul odios şi corupt, şi între viitorul ce părea a ne surîde cu graţie şi voluptate, în ajunul acelei zile în care trebuia să înceapă a se pune întîia piatră a edificiului nostru politic, care a ajuns a fi un castel de cărţi, toţi locuitorii Capitalei, tot poporul liber şi inteligent al Bucureştiului fierbea şi era neliniştit, însă hotărît a ţine piept şi a disputa cu sîngele său dulcea libertate a ţării celor ce vor căuta a se opune acestei dorinţe legale şi unanime a tuturor românilor; fiecare se aştepta la un eveniment, fiecare prevedea o furtună oribilă, fiecare aştepta cu iuţi bătăi de inimă deznodămîntul dramei ce se presupunea că va avea loc, căci guvernul căimăcămesc, fidelă imagine a trecutului, voia să facă o lovire de stat în favoarea acelui trecut atît de pernicios sărmanei noastre ţări.

Intrarea în curtea Mitropoliei şi în Cameră era poprită celor ce nu avea fericirea de a putea căpăta un bilet al guvernului, şi fiecare alerga ca să-şi poată procura acest pass indispensabil pentru a doua zi. Mai puţin fericit decît alţii, eu n-avui parte de bilet, deşi alergai o mare parte a zilei ajunului; nu numai că dregătorii căimăcămeşti îmi refuzară această cerere, dar încă, după cum mă asigurai de la oarecare persoane bine informate, onorabila căimăcămie dădese chiar ordine în ziua aceea ca să mă aresteze, să mă împacheteze şi să mă trimiţă a admira frumuseţile naturii şi poziţiile pitoreşti ale mănăstirii Tismana. Da, onorabila căimăcămie avea intenţiuni mai bune pentru mine decît guvernele ce se succedară sub numele de constituţionale. Domnii Băleanu şi Manu, avînd probe de aplecările mele poetice, voiau să-mi dea ocaziunea şi să-mi înlesnească mijloacele de a mi le dezvolta mai bine, trimiţîndu-mă, pentru un pamflet, nu la onorata puşcărie, ci la romantica mănăstire de care vă vorbii. Dar omul propune şi Dumnezeu dispune. Scăpai ca prin minune căutărilor Poliţiei, care poate atunci n-avea mult timp a pierde cu mine, fiind ocupată cu măsurile ce avea să ia pentru o chestiune mai importantă, chestiunea principiului protejat de guvern, pe care voia a-l face să triumfe.

Într-acel ajun memorabil, după ce străbătui o parte mare a uliţilor şi a mahalalelor (alţi juni făceau tot ca mine prin alte părţi), după ce intrai succesiv în mai multe prăvălii de negustori, în case de cunoscuţi, în tutungerii, în băcănii, în cîrciumi chiar şi prin toate locurile unde vedeam ceva oameni adunaţi, după ce făcui o cursă prin mahalaua vestită a tabacilor, prin piaţă şi printr-o mare parte a cafenelelor Capitalei, întinzînd propaganda în contra guvernului, mă înturnai obosit acasă şi, ca să mă pot odihni mai bine, mă apucai a-mi curăţi şi a-mi îngriji armele cu care era să mor în mînă disputînd mişeilor fericirea ţării mele.

După prînz alergai să văd pe sărmanul meu părinte, care se afla în agonia morţii. O, atunci aveam şi eu un tată, un tată, un amic cel mai bun, un bătrîn care mă iubea tot atît de mult cum iubesc şi eu pe copilul meu.

N-am cerut şi nu voi cere Creatorului altă favoare pentru mine în lumea aceasta decît de a mă face demn de onoarea şi probitatea acestui amic al copilăriei mele.

Bietul om suferea, zilele lui erau numărate, şi mumă-mea, cu juna mea soră, confundate în lacrămi, sta la capul lui. Cum mă zări, mă chemă lîngă dînsul, mă strînse la sînul său, mă sărută mai de multe ori şi, cu toate că graiul i se slăbise şi i se stinsese mai de tot, mă întrebă cum merg treburile. Eu mă ferii de a-i spune adevărul, ca să-i ardic orice bănuială; zisei că toate merg bine şi că a doua zi are să se deschiză Camera şi să înceapă alegerea.
- O să te duci şi tu la Cameră? mă întrebă el.
- Negreşit, martie din post lipseşte, îi răspunsei.

Sora mea veni atunci lîngă dînsul şi eu profitai, lăsîndu-l cu dînsa, ca să trec în camera de-alături, unde se afla mumă-mea.
- Sărmanul tată-tău, îmi zise mumă-mea cu suspin, puţin o să-l mai avem între noi. Singura mea speranţă, ca reazem al familiei, o pui de-acum înainte numai în tine, şi crez că vei fi un bun fiu şi vei ţine loc de tată bietei copile, sorei tale.

Lacrămile ce le stăpînisem cu bărbăţie pînă atunci îmi inundară, la aceste cuvinte, ochii şi începură a curge ca torente pe obrajii mei. Îmbrăţişai pe trista mea mumă, căutai cuvinte ca s-o consol', dar chiar eu însumi aveam trebuinţă de consolare, şi, văzînd că în loc de-ai putea seca lacrămile cu sărutările mele mai mult le spoream, o îmbrăţişai încă o dată, îmi ştersei ochii şi intrai în odaia suferindului. După un cuart de oră mă sculai, depusei un sărut pe mîna tremurîndă a tatălui meu, care mă binecuvîntă, îmbrăţişîndu-mă cu tandreţe, şi, cînd veni rîndul soră-mii s-o îmbrăţişez, era pe-aproape să mă trădez înaintea murindului, dar mă stăpînii cu bărbăţie şi le zisei celor trei fiinţe iubite ale mele un adio sfîşietor, adăugînd încetişor, ca să nu fiu auzit: poate pentru totdeauna.

Mă întorsei acasă. Scena trecută îmi sleise toate puterile morale şi căutam a mi le repara în sînul micii mele familii. O, dar nimic nu munceşte pe un om ca o idee care-i frămîntă inima, sufletul şi conştiinţa. Ştiam că aveam să pierd o fiinţă foarte scumpă, eram mai mult decît sigur şi căutam să mă consol' cu ceea ce-mi mai rămînea. Femeia mea mă văzu abătut şi înţelese lupta ce se petrecea în mine; ea voi să mă distreze dîndu-mi în braţe pe micul meu angel, pe Cleopatra, în vîrstă atunci abia de doi ani, singurul legămînt al meu puternic cu lumea. Îmi luai copila, o sărutai şi o dedei iară înapoi mamei sale, care se miră foarte de acest lucru neobişnuit pînă atunci pentru mine. Dulcele îngeraş al vieţii mele îmi întindea încă braţele şi-mi zicea într-un dulce limbaj copilăresc: tată, ia-mă în braţe. O idee şi mai tristă şi mai neagră îmi cuprinsese cugetarea, se lupta cu cruzime în mine şi făcea să-mi bată inima atît de tare, încît credeam că o să-mi rupă pieptul.

Eram singurul bărbat în familia mea, singurul om în care toţi ai mei îşi puneau sprijinul lor în viitor, eram tatăl unui copil, fructul celor dintîi zile ale junelui meu amor, şi patria cerea cu lacrămi de durere ajutorul fiilor ei celor buni. Nişte intrigi de familie depărtase pe autorii zilelor mele de la consimţămîntul ce le ceream la căsătoria mea, şi aceasta îmi aducea încurcătura cea mai grozavă în starea în care mă aflam.

Trebuia să mă lupt pentru ţara mea, să-mi dau chiar viaţa şi sîngele meu pentru fericirea ei. Aceasta e datoria cea mai dintîi a unui cetăţean. Dar dacă voi cădea în luptă, îmi ziceam? Unde e sprijinul ce muma şi sora mea cu tot dreptul îmi reclamă? Unde e datoria mea de fiu pentru fiinţa slabă care îngriji cu atîta frăgezime de copilăria mea? Cine se va însărcina cu creşterea şi cu îngrijirea micului meu angel atît de inocent, atît de drăgălaş? Şi ce va deveni sărmana mea femeie, care-şi confiase viaţa, viitorul, speranţele ei cele mai legănătoare în amorul şi loialitatea mea, ea care era atunci obiectul goanelor şi al sfîşierilor unor intriganţi care întreţineau focul discordiei în căminul meu patern? O, grozavă poziţie, cînd omul e pus între datorie şi conştiinţă, ca între ciocan şi nicovală, şi n-adastă decît momentul fatal de a fi strivit!

Într-acea seară, mai mulţi amici veniră la mine şi hotărîrăm a aştepta cu toţii lumina zilei aici, fiind mai aproape de Mitropolie. Unuia dintr-înşii îi veni minunata idee de a face o cină împreună, de a ne înveseli cu toţii, de a ne uni mai mult inimile printr-acest ospăţ, poate cel din urmă. Toţi aprobarăm, şi peste o jumătate de oră paharele se ciocniră şi toţi purtarăm primul toast în memoria celor ce vor cădea în luptă, căci toţi eram siguri că lupta va fi foarte crîncenă. Noaptea o petrecurăm făcînd sumă de planuri de atac şi de apărare, pînă ce începu a se lumina de ziuă, şi atunci căutarăm a ne despărţi, ca să alergăm să adunăm cît mai multă lume s-o putea.

Plecai împreună cu amicii mei, ei alergară unde conveniserăm cu toţii, iar eu mă înturnai înapoi acasă ca să-mi îmbrăţişez, pentru ultima oară poate, soţia şi copilul. Un şiroi de lacrămi începură a-mi curge din ochi cînd mă aplecai să sărut pe dulcele meu angel, care dormea încă cu inocenţa şi graţia unui copilaş de vîrsta sa.
- Tu plîngi, îmi zise nevasta, silindu-se să se stăpînească, dar căreia i se umplură ochii de lacrămi pe care voia să le ascunză în sînul meu.

Stăturăm cîteva minute îmbrăţişaţi, fără a putea nici unul, nici altul scoate un cuvînt. Numai inimile noastre băteau şi vorbeau singure. După această pauză, ştergîndu-şi ochii, ea îmi zise:
- Du-te, dragul meu. Eu n-am dreptul de a te opri de la o datorie mai presus de toate datoriile tale naturale.
- O, cît e de grea poziţia mea! zisei eu cu un suspin şi îi făcui descrierea stării mele.
- Mumă-ta va fi foarte inconsolată de două pierderi atît de scumpe, dar ea este o femeie model şi va putea înghiţi durerea, sacrificîndu-se pentru fericirea sorei tale. Mumă-ta are o poziţiune, o fortună şi o inimă nobilă, care o va sili să îngrijească şi de viitorul copilei noastre.
- Dar tu, care nu mă ai decît pe mine, tu, care, murind eu, vei suferi toate privaţiunile, nu vei avea poate nici chiar pîinea de toate zilele?

Noi şiroaie de lacrămi ne inundară obrajii. În sfîrşit, dulcele angel cu care mi-am unit viitorul îşi şterse ochii, mă îmbrăţişă cu transport şi îmi zise, cu un curaj demn de timpii glorioşi ai naţiunii noastre:
- Ei bine, fă-ţi datoria pentru ţara ta!... Nu toţi cîţi iau parte la lupte pier... Eu mă voi ruga pentru tine... şi, dacă cerul te va răpi amorului meu, ei bine, voi fi nenorocită, dar mîndră a mă numi văduva unui om de onoare, unui bun şi loial patriot!

Ne îmbrăţişarăm pentru ultima oară, îmi luai armele pe sub haine şi plecai la locul unde jurasem să murim sau să facem să triumfe binele şi fericirea României.