Poveste de Crăciun

Toată copilăria am turuit o colindă din care nu înţelegeam o boabă. Era sfârşitul anilor '70, începutul anilor '80, undeva într-un sat din Bucovina. La şcoală, în cazul cel mai bun, nu se aducea vorba despre ce înseamnă Crăciunul, iar popa din sat avea lucruri mult mai importante de făcut decât să ne explice cum vine treaba asta că Dumnezeu a decis să se facă om.

Era o singură colindă pe care, în fiecare an, o cântau toţi copii. Una şi aceeaşi, ca un canon absolut. Nici o variaţiune, nici o abatere: mereu aceeaşi, aceeaşi muzică, aceleaşi versuri, aceleaşi tânguieli – totul repetat până la nevroză. Dar, desigur, atunci nu ştiam că există nevroze, şi ca atare nici nu sufeream de vreunele, iar repetarea asta fără sens mi se părea lucrul cel mai firesc din lume. Colinda zicea ceva de genul: "La portiţa Raiului / Stă Măicuţa Domnului / Cu'n pahar de'argint în mână / Şi tot plânge şi suspină / Trec îngerii şi'o întreabă / ‘De ce plângi, măicuţă dragă?' / Cum n'oi plânge, dragii mei, dacă oamenii sunt răi / Cum n-oi plânge şi ofta, dacă lumea este rea'." Mai era ceva la final de genul: "Da'v'ar Dumnezeu viaţă / La fete şi la feciori / şi nouă de sărbători." Şi cu asta basta. Ce-i drept, încercasem de câteva ori să vizualizez cum vine chestia asta, cu Maica Domnului care stă la poarta Raiului (asociind inconştient statul în faţa porţii cu frigul de afară, totul mi se părea ceva de o cruzime remarcabilă), cu oamenii care's atât de răi (nu se preciza în colindă ce anume rău făcuseră, dar eram dispus să accept că la mijloc trebuie să fi fost ceva).

Dar nu aveai timp atunci, şi nici chef, de vizualizări şi de semantică. Totul era să spui cât mai repede ce aveai de spus şi să fugi la casa următoare. (În general, la fiecare casă ţi se dădea un leu pentru chestia asta. Satul avea câteva zeci de case, deci – dacă aveai timp să ajungi la toate – îţi ieşea ceva.) Complici la tot spectacolul ăsta al lipsei de sens, oamenii îţi dădeau leul şi te lăsau să pleci mai departe. (Probabil că turuiseră şi ei aceeaşi colindă când fuseseră copii.) O singură dată, îmi amintesc, la o casă, în timp ce ni se întindea leul, cineva a întrebat: "Da' de ce nu mai schimbaţi şi voi colinda asta? Nu vi se pare plictisitor?" Întrebarea mi s-a părut de o obrăznicie fără margini. Am refuzat pur şi simplu s-o luăm în seamă.

Trăiam în plină lipsă de sens, dar totul mi se părea în regulă. În fiecare an, spuneam pe de rost o colindă din care nu pricepeam mai nimic, şi – în toată povestea asta – nu mi se părea nimic nelalocul lui. Nu ştiam ce înseamnă Crăciunul, şi nici nu-mi imaginam că trebuie să însemne ceva. Atunci o fi fost, pesemne, prima oară când m-a muşcat, adânc, alienarea. Dar mi-au trebuit 20 de ani până să mă prind de asta.