Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Poveştile fetei nesăbuite

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Înecare


Rozana Mihalache

14.11.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
La primele ore ale dimineţii, taxiurile, bărcile şi gondolele stau aliniate, plutind pe loc, în faţa clădirilor gri, unele cu parterul scufundat. Soarele încă nu s-a trezit şi oraşul de pe Adriatică e mai tăcut ca niciodată. Aici nu există viaţă de noapte şi dacă n-ar fi turiştii, ai putea spune că nu există viaţă deloc. De fapt, noaptea Veneţia se aseamănă cu o târfă bătrână dispusă să se vândă pe nimic, pentru ca odată cu venirea dimineţii să redevină doamnă.

Toţi locuitorii oraşului se cunosc între ei şi îşi împrumută de la icre de peşte până la săpunul de casă cu care îşi freacă rufele, întinse apoi pe sârme ce leagă ferestrele una de alta deasupra străzilor.

E cel mai bun loc în care să te pierzi fără ca nimeni să-şi dorească să te găsească.

Cupluri împart o gelato sau iau prânzul în vecinătatea pieţei San Marco, aşezaţi pe dig, cu picioarele atârnând deasupra mării. Se sărută şi mănâncă, privind spre insula Murano, sau întorc privirea absenţi către Palatul Dogilor.

Deşi aparent e un oraş mic, te rătăceşti tot timpul în Veneţia, pe străduţele ei întortocheate, care sfârşesc aproape întotdeauna într-o înfundătură.

Veneţienii sunt tăcuţi şi secretoşi. Se confundă cu turiştii şi reuşesc cumva să treacă neobservaţi.

Vase enorme acostează des în port şi din ele se revarsă orientali înarmaţi cu aparate de fotografiat de ultimă generaţie şi hotărâţi să nu rateze nici măcar umbra unei pene de porumbel care zboară pe deasupra leilor înaripaţi.

Măştile, unele indecent de scumpe şi altele accesibile oricui, ajung în toate colţurile lumii şi bucură sau sperie suflete în negare.

Pe sub poduri, pe lângă restaurante luminate de felinare şi la umbra caselor sufocate de iederă, trec gondole lungi şi negre, asemănătoare cu nişte sicrie deschise. Dar îndrăgostiţilor nu le pasă. Se ţin de mână şi beau şampanie, sorbindu-se din priviri, în timp ce gondolierii, cu braţele lor puternice şi îmbrăcaţi în bluze dungate, îşi croiesc drum prin apă, iar lăutarii cântă la acordeon sau la vioară romanţe vechi şi siropoase.

Dacă te-ai întoarce în piaţă, ai observa că imediat după ora 4 după-amiaza, trupe de instrumentişti cântă tangouri de Gardel pe terase. Câteodată femeile se opresc şi îşi iau bărbaţii la dans în mijlocul mulţimii. Oricum nimeni nu se opreşte să-i privească.

Dacă închizi ochii, îţi poţi imagina bătrânii dând la peşte ascunşi de ochii străinilor şi femeile cu mâini crăpate de timp, frământând aluat de paste. Vezi tinere masându-şi sânii cu zeamă de lămâie şi ungându-şi coapsele cu ulei de măsline. Vezi chiar şi copii născându-se în cel mai romantic loc de pe pământ, predestinaţi să trăiască în oraşul blestemat să se scufunde.

Îţi imaginezi viaţa unui gondolier care în fiecare zi plimbă oameni care se iubesc, îi vede zâmbind, le ascultă poveştile şi seara ajunge într-o casă goală, unde nu-l aşteaptă nimeni.

Ziua, umbrele a ceea ce sunt cu adevărat le-o ia înainte tuturor, iar seara, timpul se opreşte din nou în loc, odată cu gondolele care se odihnesc şi ele din nou pe marginea canalelor.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer