Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Poveştile fetei nesăbuite

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cronica unei morţi neanunţate


Rozana Mihalache

14.03.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Se va trezi în câteva ore, maxim o zi. Vă sfătuiesc să mergeţi acasă, să vă odihniţi."
 
Ascultătoare, merg la o prietenă unde gătim şi vorbim în încercarea de a face timpul să curgă mai repede. Seara, mă întorc la spital. Afară e frig şi întuneric. Holurile spitalului s-au mai golit de vizitatori.
Intru la Terapie Intensivă să o văd. E pe patul din mijloc, între două femei foarte bătrâne. Bătrâna de lângă fereastră ţine ochii deschişi. Ea nu. E intubată şi înconjurată de monitoare. Sub pat e o lumânare aprinsă. Mi se înmoaie genunchii şi simt că mă prăbuşesc. Asistentele şi infirmierele mă privesc cu milă şi cu dispreţ. Milă pentru că ştiau ce avea să se întâmple şi dispreţ pentru că le obligam să fie martore la scena mea de slăbiciune.
"Cine i-a aprins lumânarea?", întreb disperată.
"Eu", îmi răspunde o infirmieră pitică, grasă şi cu un aspect neîngrijit.
"Stingeţi-o!"
"Da' ce, vrei să moară fără lumânare?"
"Stingeţi-o acum!"
 
Lacrimile încep să-mi curgă pe obraji. Îngenunchez lângă patul ei şi mă rog şi o rog şi totul se înceţoşează în jurul meu, în mintea mea.
Doctorul era în operaţie şi nimeni nu voia să-mi spună nimic legat de starea ei.
"Deschide ochii!"
Dar ea stătea nemişcată, întinsă pe patul de spital, mai frumoasă ca niciodată.
Doctorul a venit şi nu mi-a dat prea mari speranţe.
 
Timpul trecea greu, atât de greu.
"Ştii că nu-mi place să am răbdare şi să trăiesc în incertitudine. Te rog, fă ceva!"
Încă nu ştiu dacă ruga-mi era adresată ei sau lui Dumnezeu.
În noaptea aia, petrecută pe unul din holurile spitalului, m-am certat, m-am rugat şi am făcut promisiuni deşarte oricărui Dumnezeu care-mi venea în minte. Oricărei zeităţi, oricărei stele.
 
Un ţigan pocăit, curat îmbrăcat, căruia tocmai îi născuse nevasta gemeni, aştepta să vină dimineaţa şi să prindă autobuzul spre casă.
I-am oferit un sendviş pe care l-a acceptat cu greu. Mă aşteptam să înceapă să-l mănânce imediat, dar el s-a aşezat în genunchi, cu sendvişul între palme şi s-a rugat. M-a emoţionat. Un străin care se ruga pentru ea.
 
Următoarele zile s-au scurs greu şi au fost încărcate de informaţii primite din diverse părţi. Pe cine să mai crezi? Telefonul suna neîncetat de la 7 dimineaţa până la 12 noaptea. Aş fi vrut să nu mai vină nimeni, să nu mai întrebe nimeni nimic, să fiu lăsată în pace.
Mă trezeam dimineaţa, făceam duş, îmi uscam părul şi mi-l dădeam cu fixativ, mă epilam, mă dădeam cu cremă, mă parfumam, mă îmbrăcam elegant şi mă urcam pe tocuri, dorind să arăt bine în momentul în care se va trezi. Toţi apropiaţii îmi spuneau că simt ei că se va trezi, dar eu deja începusem să vorbesc despre ea la trecut şi nu înţelegeam de ce şi mă uram pentru asta.
 
Voiam să cred că totul va reveni la normal, poate tocmai d-asta foloseam mai mult anticearcăn, să acopăr urmele nopţilor nedormite şi mai mult parfum, să ascund mirosul fricii.
Îi spuneam că sunt bine, că mănânc, că mă odihnesc şi că o aştept să revină. Îi spuneam că o iubesc şi îi sărutam palmele şi gleznele şi fruntea.
Îi spuneam Tatăl Nostru şi o închinam.
Bătrâna de lângă geam, care avea ochii deschişi, mă privea cu imensă compătimire. Eu mă străduiam să zâmbesc în loc să plâng şi o închinam şi pe ea şi-i spuneam că o să fie bine.
 
Mirosea frumos, a piele de bebeluş şi expresia feţei îi era senină.
"Deschide ochii!"
Dar ea nu deschidea nici ochii, nu mişca nici degetele, nu răspundea nici la stimuli şi nici nu respira singură.
În a şasea zi, după ce medicul care toată săptămâna mă liniştise şi vorbea cu mine cu o infinită blândeţe, m-a evitat, nedorind să-mi dea o veste proastă legată de cele mai recente analize ale ei, am rugat-o în gând să aleagă. I-am spus că vreau să se întoarcă, însă dacă ea e liniştită în altă parte, dacă s-a plictisit de lumea asta şi vrea să poposească într-o alta, eu nu mă supăr şi o voi înţelege.
A doua zi de dimineaţă, în a şaptea zi, m-au sunat de la spital să-mi spună că murit.
"N-am nimic negru pentru înmormântare."
 
Mama mea, cea care a avut o minte prea îngăduitoare şi o inimă prea mare ca să mai poată rezista la toată nebunia lumii ăsteia, murise.
Şi bizar era că deşi eu aveam sufletul sfâşiat în milioane de bucăţele, deşi durerea m-ar fi putut răpune dacă mintea ar fi lăsat-o să se răzvrătească toată deodată, descopeream că totul din jur era neschimbat. Totul mergea înainte şi nici nu ştiu de ce atunci mi se părea revoltător acest fapt.
Spitalul şi morga şi cumpăratul hainelor şi spectacolul morţii la românii ortodocşi care mă dezgustă, toate acestea şi-au urmat cursul firesc.
 
"Luaţi pantofii ăştia şi dacă o strâng, spuneţi-i să-i poarte prin casă vreo două zile, să meargă cu ei.", îmi spune vânzătoarea binevoitoare.
O zi mai târziu, în Piaţa Obor, un vânzător de praz ascultă Vivo per lei şi un bebeluş de câteva luni se uită cu ochi jucăuşi la taraba de fructe multicolore.
De 8 martie, când am ridicat de la florărie jerba din trandafiri albi şi irişi, un băieţel cumpăra flori pentru mama lui.
 
Slujba, bocetele, oamenii, florile, lumânările, mâncarea, sicriul, obiceiurile, biserica, drumul spre cimitir, cuiele bătute în sicriu, felul în care îmi astupam urechile să nu le mai aud...
Încerc să ajung la groapă, săpată ca un rânjet hidos în pământul cărămiziu. O iau printre două gărduleţe de morminte şi merg pe lateral. Distanţa dintre ele era de 20 de centimetri maxim. Îmi rup ciorapii şi îmi rănesc genunchii.
"Dar calcă pe morminte, o să te răneşti!" îmi spune preotul supraponderal, care aştepta să se termine totul ca să meargă să mănânce.
"Eu nu calc pe morţi, părinte!"
Tace şi mă crede probabil sărită de pe fix.
Mai târziu, acasă, oamenii râdeau în camera unde stătuse sicriul.
 
Noaptea era cel mai rău. Frica revenise, doar că mai năucitoare decât altădată. O frică pe care n-am putut să o explic până în momentul în care mi-am amintit ce mă înspăimânta şi în copilărie. Nu era frica de întuneric, sau de moarte, sau de ea (deşi nu era cazul), ci frica de singurătate.
Eram total singură, pentru că cea care mă iubise necondiţionat, indiferent de ce aş fi făcut, indiferent de cum aş fi fost, murise.
Încă mai am impulsul să o sun de fiecare dată când mi se întâmplă ceva, să vreau să vedem un film împreună, sau să-i recomand o carte.
Când mă trezesc din somn e cel mai greu. Peste noapte uiţi. Apoi vine dimineaţa, deschizi ochii, te dezmeticeşti şi deodată îţi aminteşti.
 
Altfel, neputinţa, regretele, dorinţa de a găsi un vinovat, rememorarea ultimei conversaţii telefonice, a modului în care am strigat-o când am văzut-o pentru ultima oară: "Ai grijă de tine, mami şi sună-mă când ajungi acasă".
Ea s-a întors puţin şi m-a privit, mi-a zâmbit, apoi a plecat.
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer