Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Poveştile fetei nesăbuite

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Un război foarte lung


Rozana Mihalache

11.09.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Tu nu ţi-ai dorit niciodată să nu fi citit poveşti pentru copii?
Alea care se termină întotdeauna cu "Şi au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi" şi care te fac să speri că într-o bună zi vei întîlni un prinţ care să te iubească.
În Stă să plouă, piesa Liei Bugnar, personajul interpretat de Maria Buză spune că, după ce avusese o copilărie nefericită, credea că va fi "un om mare fericit".
Oare nu asta vrem cu toţii? Ca la un moment dat, după ce am tot dus acea "cruce" despre care se tot fabulează în filozofia creştină, ne vom opri în loc, undeva, oriunde am fi: pe stradă, sub duş, pe closet, într-un restaurant... şi vom zîmbi şi ne vom simţi fericiţi?
... şi asta e...

Dar nu. Filozofia creştină şi basmele uită să spună că în general durerea nu trece niciodată, din contră, se intensifică şi sapă în tine pînă cînd atinge fiecare ţesut şi fiecare celulă, pînă cînd te amărăşte şi te face să-ţi dezvolţi o parte de bitchness pe care n-ai avut-o niciodată. Şi durerea te transformă într-o fiinţă mult mai puţin îngăduitoare cu cei din jur şi chiar cu tine însăţi.
Iar durerea cumulată şi cu lipsa de iubire, de înţelegere, de compasiune, se transformă într-o trăire cu totul grotească, ce nu merită să fie descrisă în cuvinte.
Oare oamenii măcinaţi de durere n-ar trebui să locuiască toţi, împreună, într-un lagăr? Să nu le mai fie îngăduit să spere, căci speranţele lor niciodată nu se vor concretiza.

Uneori mi-e dor de mine, atunci cînd durerea era suportabilă. Parca zîmbeam mai mult. Cu ochii.

De ce în basme nu se spune niciodată ca prinţul de fapt n-o iubeşte pe prinţesă, ci doar ţine foarte mult la ea şi că prinţesa se mulţumeşte cu asta, pentru că ştie că n-ar putea să trăiască fără acest minim de afecţiune şi că probabil merită tot ce i s-a dat pentru că în interior o macină viermii ca pe un măr stricat, dar strălucitor la suprafaţă?
Hemingway zicea să scrii despre ce trăieşti, că altfel nu te poţi numi scriitor. Hemingway, te iubesc, dar eşti absurd. Tu n-ai auzit niciodată de poveşti frumoase de dragoste şi de familii fericite?
Războiul tău s-a terminat de mult, al meu abia a început.

Şi o să pleci în oraşe frumoase. Şi o să întîlneşti oameni care-ţi sunt dragi. Şi o să fii un pic mai bine.
Întotdeauna se întîmplă aşa. La un film, la o piesă de teatru, cînd asculţi muzică, în Christiania, oraşul interzis, Vaticanul degradant al Copenhagăi, unde te-ai simţit acasă şi liberă, în serile cînd stai goală, bînd dintr-un pahar cu vin.
Da, cîteodată te simţi un pic mai bine, mai ales cînd nu citeşti Sylvia Plath.
Dar de cele mai multe ori, cînd te uiţi în oglindă şi nu mai vezi nimic în spatele privirii fixe şi din ce în ce mai reci, cînd îi atingi spatele şi simţi ca se crispează pentru că nu vrea să se molipsească de această boala numită "iubire", cînd ştii că eşti pierdută şi prinsă între "the best of times" şi "the worst of times" şi cînd mai ştii că eşti prea puternică să pleci şi prea slabă să rămîi, îţi vine să zici numai: acesta este începutul unui război foarte lung.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer