Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Poveştile fetei nesăbuite

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Telefon de pe câmpul de luptă


Rozana Mihalache

14.10.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Alo?
Tu eşti, chiar tu?
De când a început războiul, nu ne-am mai auzit. Ai plecat fără să-ţi iei "la revedere". Nu, nu-ţi reproşez nimic. Trebuia s-o faci. Războiul e crunt, dar nu am de ce să-ţi spun tocmai ţie asta. Tu eşti conştient.
Nu prea mai am habar de ce se întâmplă in jur. În fiecare dimineaţă când mă trezesc am grijă ca draperiile să fie trase şi geamurile închise. Merg pe stradă numai cu privirea în pământ şi port ochelari mari, cu lentile groase şi negre. Am constant căşti în urechi (ascult mult Mahler în ultima vreme) şi ţin o batistă parfumată cu lavandă la nas.
Par o bătrână smintită. Bătrână nu sunt, ştiu, dar smintită... cred că nu mai e mult...
Însă spune-mi despre tine.
Şi acolo e la fel? Adică oamenii nu-şi mai vorbesc între ei şi în fiecare zi se prăbuşeşte o altă clădire chiar sub ochii tăi?
Eu d-asta îmi ţin privirea în pământ. Adânc în pământ.

Sper că nu te-am plictisit...
Mai ţii minte cafeneaua unde am băut prima oară absint împreună? Nu mai e.
Şi hotelul unde am dormit când ne-am renovat apartamentul? Nu mai e.
Şi cinematograful unde am văzut Breakfast at Tiffany's? Nu mai e.
Şi sex-shop-ul de la colţul străzii? Nu mai e.
Şi magazinul de cd-uri de unde îmi cumpărai Gainsbourg? Nu mai e.

Nu mai e nimic. Doar apartamentul nostru rezistă în mod spectaculos, suspendat aproape de nori, la etajul 3 al unei clădiri căreia îi lipsesc parterul, etajul 1, etajul 2 şi etajul 4.
Nu mai avem nici vecini. E linişte totală în jur, cu excepţia momentelor când suntem bombardaţi.

Nu ţi-ai luat "la revedere". Mi-au zis că n-au avut când. Te-au băgat într-un tanc direct din biroul tău de la spital şi te-au dus sa-i salvezi pe cei căzuţi în linia întâi.
Mă mai iubeşti?
Nu se găsesc nişte femei, văduve sau "orfane de copii", care să te consoleze? Să se bage lângă tine în pat şi să vă lingeţi rănile?
Oamenii care suferă sunt atraşi unul de celălalt şi se îndrăgostesc. Nu e doar impresia unei iubiri, e chiar dragoste. Se atrag aşa cum se atrag şi bolnavii de cancer, care se împrietenesc pentru a-şi face confesiuni. Asta pentru că nimeni altcineva nu-i înţelege. Nu ţi-ai găsit şi tu pe cineva care să sufere la fel?
Eu am făcut-o. Doar de câteva ori. Atât. Ştiu că nu mă urăşti pentru asta.

Da, şi eu te iubesc. Te iubesc şi vreau să mă iubeşti şi tu. Să mă iubeşti cel mai mult din toate lumile tale.
Ssshhht. Nu plânge, dragule.

La noapte e lună plină. Promit că încalec pe o mătură, ca o Margaretă în plin război şi vin la tine să ne lingem rănile. Promit că...

Alo? Ce s-a auzit? Alo?
De ce-mi închizi telefonul? Alo?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • cateva bombe
    marian, 16.10.2012, 14:57

    se pare ca se resimte o lipsa a razboiului, mai zilele trecute citeam o poezie in care autorul spunea ca a revenit din lupta de la Rovine, altul vorbea de capul lui Motoc "demontabil", da, plictiseala mare pe lume, nimic spectaculos, pana si dragostea lancezeste, ceva bombe ar mai invia spiritele adormite

Spacer Spacer