Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Poveştile fetei nesăbuite

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

3


Rozana Mihalache

22.10.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mi-ar fi plăcut să te pot ajunge. Să scriu pentru tine şi să nu mă gândesc la ce te-ai gândi tu dacă ai citi ce aş fi putut scrie despre tine.

Mi-ar fi plăcut să fie tot timpul ca acum, adică să stau pe un scaun, în faţa computerului şi să-mi vărs pe "foaia" asta care se întinde infinit de albă în faţa mea, toate fărâmile de suflet pe care le-am adunat de prin cârciumile, paturile, paharele în care le-am pierdut.

Mi-au trebuit câţiva ani să mă reîntorc şi nu ştiu dacă e bine, dacă nu cumva deranjez.
Te deranjez, sau îţi place? Mai eşti voyeur? Mai eşti sadic? Mai eşti în zbor?

Am găsit cheia sub preş. Acolo unde ai ţinut-o tot timpul. Deloc original. De ce dracului toţi oamenii pe care i-am cunoscut care se tem în general (de multe) îşi ţin cheia sub preş?

Am intrat. Erai în cadă, cu un pahar de vin în mână.
Nu păreai deloc surprins să mă vezi.
- Intră.
- Merci.

Am intrat, mi-am lăsat poşeta să cadă pe gresie şi m-am dezbrăcat. De tot.

- Şterge-ţi rujul.
M-am uitat în ochii tăi şi cu dosul mâinii drepte mi-am întins rujul roşu pe faţă.
M-am dus să-mi torn un pahar de vin şi am pus nişte muzică. Întotdeauna ai avut gusturi prea clasice.
M-am întors cu vinul şi un chibrit. Am început să aprind lumânările din baie.
M-am aşezat pe marginea căzii.
Mi-ai băgat mâna între picioare. Era caldă şi mirosea a răşină.

M-am strecurat lângă tine şi ne-am îmbrăţişat în apă.
M-am bucurat că nu aveai poze cu ea în casă, dar mă deranja periuţa roz de dinţi din paharul de pe chiuvetă.
- O iubeşti?
- Nu.
- Tu pe el?
- Da. Dar ne-am despărţit.
- Bine. 

Ne-am sărutat lung. Nu ştiu unde (mai) putea să ducă povestea asta.
- De ce-ai venit?
- Cum te simţi?
- Sunt bine.
- Vrei să vorbim despre...
- Nu.
- Bine.

Am mai stat puţin îmbrăţişaţi. Mi-ai sărutat ceafa, mi-ai mângâiat sânii.
- Vreau să pleci.
- Acum?
- Da.

M-am ridicat din cadă mirosind la fel ca tine. M-am şters cu prosopul tău, m-am spălat pe dinţi cu degetul, am făcut gargară cu apă mentolată şi am scos din dulap o pereche de chiloţi de-ai tăi şi un tricou vechi.

Aveam de gând să rămân peste noapte. Voiam să te întreb din nou cum eşti, la infinit cum eşti, dar mi-am adus aminte că ştiu cum se scurge viaţa din tine când timpul o ia înaintea lucrurilor fireşti. Nu aveam nevoie de o confirmare.

Ştiam că dacă ai putea şi n-ar fi deja în comă la spital, fără prea multe şanse de supravieţuire, l-ai omorî pe şoferul ăla. Ştiam că dacă ai putea şi nu te-ai simţi vinovat pentru că n-ai putut tu să-l duci la şcoală, ai urî-o şi pe ea pentru că n-a fost atentă, pentru că nu şi-au pus centurile de siguranţă, pentru că ţi-a făcut un copil pe care nu-l voiai, pentru că ai ajuns să-l iubeşti atât de tare, pentru că ţi l-au luat, pentru că e şi ea în comă şi poate nu simte ce simţi tu.
De fapt, ce simţi tu?

Ai vrea să ştii ce cred eu că simţi. Aşa a fost dintotdeauna. De fapt nu chiar dintotdeauna, ci din momentul în care amprenta trupului meu s-a imprimat atât de adânc în saltea încât a făcut o gaură. O gaură care se mula după tine, o gaură în care niciun alt trup nu s-a putut potrivi, o gaură care te speria atât de tare, dar atât de tare până când ai ajuns la disperare şi ai tot încercat s-o acoperi. Cu multe, prea multe trupuri. Atât de multe, încât s-a tocit salteaua şi gaura n-a mai existat, s-a pierdut, s-a şters, s-a amestecat cu restul saltelei.

Când n-a mai rămas nimic, dar nimic din mine, am plecat.
Ti-am lăsat cheia sub preş, am târât dupa mine toate paginile scrise şi nescrise, dar mai ales pe cele mâzgălite şi am dispărut. 
Mi-a fost frică să nu le fie frică şi altora, aşa că n-am mai rămas nicăieri peste noapte. Peste ore, da. Peste noapte, nu.

Mi-ai zis din nou să plec. Evident că nu te-am ascultat.
Când te-au sunat de la spital, am ştiut de dinainte să urli. Ti-am luat receptorul din mână şi ţi-am pus capul în poala mea. Mi-am amintit cum a fost când m-au anunţat pe mine că a murit mama. I-am mulţumit asistentei şi i-am cerut scuze că am deranjat-o. Adică eu am considerat că faptul că ea murise şi că asistenta trebuia să mă anunţe a fost un deranj. 

Ai plâns până când ţi s-au uscat ochii şi ţi-ai pierdut vocea. Ai plâns până când te-ai prăbuşit şi totul în jurul nostru s-a dizolvat. Ai plâns până când trupul tău, lipit de al meu, a făcut o gaură în saltea. Atunci ţi-am dat drumul. Şi am luat-o de la capăt. Noi trei.

Eu, tu şi durerea noastră. Nemăsurată. Nemăsurate. Toate durerile sunt la fel. Nu există durere mai mare decât alta. Există doar durere. Şi respiraţie. Adică viaţă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer