Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Poveştile fetei nesăbuite

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dragoste în vremea Apocalipsei


Rozana Mihalache

28.10.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
N-a mai rămas aproape nimic. Explozia a ras tot.
 
Oricum nu mai e mult şi ne vom duce şi noi. Noi doi. Ultimii oameni din oraşul ăsta. N-aş fi crezut niciodată că paranoia nevesti-mii mă va salva. Am construit buncărul doar ca să n-o mai aud cicălindu-mă. Avea o voce atât de nesuferită nevastă-mea. Biata de ea. A murit la supermarket. Cred că se gândea ce conserve să mai cumpere pentru buncăr şi atunci a explodat tot.
 
Am rămas numai eu şi fata asta. E foarte tânără. E atât de tânără cum nu-mi amintesc ca eu să fi fost vreodată. Şi-n ochii ei mari şi de-o culoare incertă văd bucăţi albastre de cer, câmpii întinse, cireşi în floare, iarba dimineţii spălată de rouă.
 
În ziua exploziei venise să-şi caute pisica la noi în curte. Eu tocmai încercam să car mai multă apă în buncăr ca să am o seară liniştită, când i-am auzit vocea. A fost prima şi ultima oară când i-am auzit vocea. De atunci n-a mai vorbit. Doar stă aşa şi priveşte în gol. Nu ştiu dacă mai aude, sau dacă e nebună, sau dacă se mai află printre noi sau deja a trecut pragul către o altă lume.
 
Toate filmele alea despre viitor pe care le-am văzut nu m-au învăţat nimic. E mult mai rău. E de nedescris de rău. E atât de rău că singurul lucru care mă mai ţine în viaţă sunt ochii acestei fete. Amintirea fostei mele vieţi, amintirea mirosului marii, al pământului în care tocmai ai plantat roşii, mireasma de Regina Nopţii. Dar ce spun, ea miroase a Regina Nopţii. Şi dacă închid ochii şi-mi apropii nasul de spatele urechii ei, pot să simt cel mai frumos miros din lume. Când fac asta simt că şi ea se înfioară. O dată mi-a trecut mâna prin păr. Aşa, pur şi simplu. M-a zguduit mai rău decât explozia. În fosta noastră viaţă ea trebuie să fi avut vreo 20 de ani. Acum e atât de tânără... cum nu-mi amintesc ca eu să fi fost vreodată.
 
Dar chiar şi acum viaţa mi se pare incredibil de scurtă. Dar bănuiesc că e normal să simt asta, mai ales când mă situez exact în ultima ei parte. Şi fiecare zi petrecută alături de ea mi se pare o minune în aceeaşi măsură în care mi se pare un chin. Poate că cel mai bine pentru amândoi ar fi să renunţăm. Mă gândesc la asta de fiecare dată când văd că plânge. Pentru că da, râurile şi mările şi oceanele din ochii ei scapă din digurile pleoapelor şi-i spală obrajii. Şi atunci eu le sărut şi le înghit. Şi ea îmi îndrumă capul spre burta ei. Şi stau acolo, lipit, ascultând pământul.
 
Sunt un egoist şi un torţionar. Ar trebui să-i închid ochii şi apoi să fac la fel şi cu mine. Nu ne mai aşteaptă nimic. Oameni nu mai sunt. Şi dacă ar mai fi... mi-e teamă de cum s-au transformat.
 
Aşa că nu-mi rămâne decât să scap de laşitate şi să-i închid ochii. Şi atunci aş rămâne fără cer şi fără ape şi fără vânt. Şi dacă muzica trupului ei s-ar opri, cele câteva minute rămase din propria mea viaţă ar fi cuprinse de cea mai profundă şi mai tăcută frică.
 
"Te iubesc", îi spun. Şi atunci lacrimile îi scăpa din nou pe obraji. Şi plâng şi eu. Şi lacrimile ni se amestecă. Şi norii din ochii ei sunt acum umflaţi şi gri. Dar tot e cea mai frumoasă privelişte din lume. Din toate lumile. Şi o iau în braţe. Şi ea întredeschide gură. Şi o sărut. Şi o mângâi pe păr. Şi o sărut din nou. Şi toate cuvintele pe care nu mi le-a spus le aud acum. Suntem ultimii oameni de pe Pământ. De pe fostul Pământ. Un bătrân aproape smintit, cocoşat de vise şi o tânără care a strâns frumosul în tăcerea ei.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer