Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Canalul Arte nu are nici o intenţie rea asupra României


Florina Ciuverca, un interviu cu André de Margerie

14.05.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
André de Margerie este director adjunct al Departamentului pentru Relaţii Internaţionale, ARTE.


Florina Ciuverca: De ce aţi afirmat că televiziunea şi cultura nu fac casă bună împreună?
André de Margerie: Spuneam că nu fac casă bună de obicei. Trebuie încercat mereu. Există dificultăţi legate de problemele intelectualior de a se exprima în public, pentru că emisiunile sunt, în general, destul de lungi. În plus, nu sunt obişnuiţi cu platourile de televiziune, în care domină o altă atmosferă, nenaturală, şi au impresia că nu pot să dezvolte, să surprindă un subiect în toate detaliile lui. Acesta e doar unul dintre aspecte.

Cât priveşte creaţia teatrală, s-a pus întotdeauna întrebarea dacă televiziunea şi teatrul "merg bine" împreună. Nu trebuie uitat faptul că, prin intermediul televiziunii, milioane de persoane pot urmări piese de teatru. Pe de altă parte, difuzarea televizată dă naştere unor constrângeri legate de punerea în scenă, de realizarea cinematografică. Se creează o tensiune, o contradicţie între intenţia regizorului şi ceea ce apare pe ecran, după filmare. Un fel de handicapuri, cum ar fi cel legat de luminozitate: în televiziune e nevoie de multă lumină, în teatru sunt de multe ori necesare umbrele, pentru diferite efecte.

Toate acestea ar putea fi corectate, nu spun că e imposibil. De asemenea, pentru muzică, televiziunea nu e un mijloc de transmitere prea bun. Lipseşte stereofonia, iar amplificatoarele sunt, cel mai adesea, mediocre şi nu redau fidel sunetele. Totuşi, televiziunea creează această apropiere de spectacol, pentru că milioane de oameni care trăiesc la ţară sau în oraşe mai mici nu au posibilitatea să participe la ele. E foarte utilă pentru locurile în care nu există orchestre, teatre, concerte, viaţă culturală, într-un cuvânt. Aşadar, menajul de care vorbeam nu e imposibil, ci mai greu de menţinut. Ca orice menaj, de altfel.

F.C.: Se spune adesea că televiziunile oferă publicului ceea ce îşi doreşte el. Cine este în măsură să judece, să determine ce îşi doreşte publicul?
A.M.: Aţi pus punctul pe i într-o problemă foarte importantă pentru o televiziune culturală. Eu cred, şi nu sunt singurul, că, în sens larg, cultura înseamnă descoperire, un demers de căutare permanentă a noului, ineditului, ceea ce presupune dificultăţi, eşecuri, surprize. Televiziunea comercială, care se finanţează în principal din publicitate, nu-şi permite să-şi supună publicul unor dificultăţi prea mari. Dacă pleacă telespectatorul, dispare şi publicitatea. A şti ce vrea publicul - de exemplu, emisiunile tip reality-show şi cele de divertisment au audienţă foarte mare - nu înseamnă a trage concluzii de genul "ce bine că există aceste emisiuni, pentru că au o audienţă ridicată şi oamenilor le place, trebuie să facem şi altele de acest gen". În acest caz, nu mai e loc de progres. Dacă le oferim întotdeauna oamenilor lucruri care le plac, dar care le sunt cunoscute şi mai mereu aceleaşi, atunci nimic "nu mişcă". Aici intervine rolul televiziunii culturale, acela de a arăta telespectatorilor lucruri pe care nu le cunosc. E un adevărat pariu: speri că le va plăcea, că îi va prinde.

F.C.: În ce manieră ar trebui tratate subiectele, pentru a le face uşor înţelese şi atractive pentru public? Mai ales în cazul emisiunilor despre descoperiri ştiinţifice, tehnice?
A.M.: E nevoie de realizatori care să aibă idei originale. De exemplu, nu aveam nici o idee cum să realizăm emisiunile despre pictură. Într-o zi, un realizator de asemenea emisiuni a avut o idee foarte simplă, de fapt. Cu ajutorul unei camere şi a unor trucaje de televiziune, era urmărită centimetru cu centimetru pictarea unei pânze, totul însoţit de explicaţii. Nu era o emisiune despre istoria picturii sau despre istoria acelui tablou, ci una despre tabloul în sine. Priveai tabloul. Nu trebuia decât să urmăreşti pensula pictorului şi, cu ajutorul unor trucaje electronice simple, înţelegeai cum sunt alcătuite şi îmbinate planurile: ce se află în centru, în plan secundar, ce înseamnă dubla perspectivă, cum se obţin culorile şi ce valori pot să aibă. În plus, e subliniată munca pictorului, intenţia sa. Cu emisiunile ştiinţifice ar trebui să se întâmple acelaşi lucru. N-ar trebui să fie plictisitoare, ci lejere, atractive. Asta ţine de talent, de puterea de a sublinia misterul creaţiei. În plus, n-ar trebui abordate într-o manieră sobră, prea serioasă, deşi e vorba de subiecte ştiinţifice, literare. Dacă materia e prea grea, modul în care o prelucrezi ar trebui să fie una pe cât posibil lejeră.

F.C.: Docu-ficţiunile fac parte din această nouă serie de emisiuni originale, care să atragă publicul? Din câte ştiu, canalul "Arte" pregăteşte nişte programe speciale pentru vara lui 2004.
A.M.: E adevărat, docu-ficţiunile sunt un gen nou de emisiuni. E o manieră originală de a trata subiectele istorice şi nu numai, prin personaje, decoruri şi atmosferă care să reconstituie epoca respectivă. De exemplu, canalul France 2 a realizat o docu-ficţiune despre dispariţia oraşului Pompei sub cenuşa vulcanului Etna. Nemţii sunt deja mari amatori de docu-ficţiuni - în Germania au apărut cu ceva mai mult timp în urmă - pe când, pentru francezi, e un gen nou. Vom realiza astfel de emisiuni şi pe "Arte", să vedem ce reacţie vom obţine din partea telespectatorilor. Pentru Jocurile Olimpice 2004 din Grecia, am constituit mai multe echipe de sportivi din diferite ţări, care vor da probele pe care le dădeau jucătorii în Grecia antică. Vor fi îmbrăcaţi cu veşminte ca cele purtate în antichitate, din ţesături asemănătoare şi vor evolua pe vechiul stadion al Jocurilor Olimpice, într-o atmosferă care încearcă să o recreeze pe cea de altădată.

F.C.: Realizarea acestui tip de emisiuni se datorează într-o oarecare măsură şi succesului pe care îl au în prezent reality-show-urile?
A.M.: Nu ştiu dacă există o legătură între cele două, cel puţin nu una evidentă. E, poate, un mod de a atrage un public cât mai divers, care aşteaptă ca televiziunea să-i faciliteze viaţa. Am remarcat că televiziunea e asociată din ce în ce mai mult cu divertismentul. Ea înseamnă în primul rând informaţie, apoi divertisment şi, în al treilea rând, instruire, sursă de noi cunoştinţe. De multe ori, aceaste ultime aspecte sunt lăsate deoparte.

F.C.: S-a vorbit azi şi despre statultul de "non-activitate" a televiziunii, adică "n-am făcut nimic aseară, m-am uitat la televizor". Cum poate ieşi din acest stadiu?
A.M.: Cei care spun acest lucru au, cred, remuşcări de conştiinţă. În toată această problemă e un aspect negativ. Când ai de făcut atâtea alte lucruri, cum ar fi să mergi la cinema, să faci cumpărături, să te plimbi, să ieşi cu prietenii etc. şi tu nu ai făcut decât să te uiţi la televizor, e normal să spui că nu ai făcut nimic, adică nimic din ceea ce ţi-ai propus sau ai fi putut să faci.

Emisiunile culturale pot avea alt efect. O persoană care urmăreşte, de exemplu, un documentar despre originile creştinismului, nu poate spune că nu a rămas cu nimic, nu mai poate vorbi de timpi morţi. Şi asta în primul rând pentru că o asemenea emisiune necesită concentrare şi o altă dispoziţie. La originea acestui statut de "non-activitate" stă şi o atitudine faţă de televiziune: i se dă prea puţină importanţă. În momentul în care cineva decide "vreau să mă uit la cutare emisiune" şi o face până la sfârşit, deja a devenit activ.

F.C.: Cum a reuşit canalul "Arte" să câştige un procent destul de ridicat din audienţă?
A.M.: În primul rând pentru că ne-am "construit" audienţa în timp. Nici o televiziune, chiar şi dintre cele comerciale, nu-şi câştigă audienţa în câteva săptămâni. Oamenii urmăresc un program, apoi altele, de mai multe ori, înainte de a deveni telespectatori fideli. La începuturi, audienţa postului era foarte scăzută şi a trebuit să facem câteva concesii faţă de telespectator, pentru a-l convinge să urmărească până la capăt emisiunile noastre. De exemplu, pe atunci difuzam toate filmele în varianta lor originală, cu subtitrare. Încercare destul de îndrăzneaţă şi riscantă pentru postul nostru, pentru că francezii preferă dublajul. Există un număr minim de telespectatori, pe care, dacă îi pierzi, postul îşi încetează difuzarea. Trebuie să ştii să "navighezi" printre toate aceste dificultăţi. Alte măsuri ţineau de programare, deoarece o emisiune culturală foarte bună poate avea o audienţă foarte scăzută doar pentru că e difuzată la o oră nepotrivită. Măsuri mici, care contează enorm.

F.C.: Problema dublajului şi a subtitrării ţine de cultura unui popor, de obişnuinţă?
A.M.: Aşa i-am obişnuit noi, oamenii de televiziune. În plus, francezii învaţă cam greu limbile străine şi au o pronunţie destul de proastă. Preferă ca munca de traducere să fie făcută de altcineva, de cei care dublează vocile.

F.C.: În ceea ce priveşte scandalul legat de documentarul Susannei Branstatter, despre Revoluţia română, sunt numeroase cazurile în care autorităţile străine depun plângeri împotriva canalului "Arte"?
A.M.: Sunt asemenea cazuri, dar nu pot spune că suntem "invadaţi" de ele. Din partea României am primit două plângeri, depuse la Ambasada din Paris. Din păcate, nu pot vorbi despre documentarul privind Revoluţia română, pentru că nu l-am urmărit. Aş putea vorbi însă de o altă emisiune, despre pedofilie, care făcea parte dintr-un număr tematic: traficul de organe şi de copii. Unul din reportaje trata în mod special problema reţelelor de pedofilie din România. Lucru care a suscitat reacţii din partea comunităţilor de români din Franţa şi din partea României. "Arte" a fost acuzat că vrea să arunce o pată neagră asupra ţării, arătându-i părţile negative. Noi am înţeles punctul lor de vedere, dar reţelele acestea există şi funcţionează, nu numai în România, ci şi în alte ţări. Am realizat şi reportaje care subliniaiu părţile pozitive ale ţării. Nu e vorba în nici un caz de rea intenţie din partea canalului "Arte" faţă de România sau orice altă ţară.

Notă: Acest interviu a apărut iniţial în Opinia Studenţească, Iaşi.


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer