Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Poveştile fetei nesăbuite

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O inimă


Rozana Mihalache

04.08.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Văd fotografii de la locul prăbuşirii, aflat la doar câteva sute de kilometri de casa mea şi mă întreb ce-aş fi făcut dacă l-aş fi urmărit căzând. Ce poţi să faci? Puteam să mă arunc sub el, cu braţele întinse, să strig că indiferent dacă sunteţi doi sau 295 sau 400 eu vreau să vă salvez? Să privesc neputincios la dâra neagră de fum şi apoi la dâra albă de nori şi să mă întreb de ce au fost inventate poveştile cu super-eroi când noi de fapt nu putem face nimic? Când din disperare în faţa morţii preferăm să mai prelungim un pic clipa, zburând de la ultimul sau penultimul sau nu-mai-contează-care etaj al unui zgârie nori din New York. Deci ce-aş fi făcut dacă l-aş fi urmărit căzând? Inima mea nouă ar fi rezistat?

Port responsabilitatea ei deja, când la început, în primele luni, nu voiam decât să mi-o smulg din piept, să merg acasă la soţia posesorului ei, care să-mi deschidă îmbrăcată într-un halat lung de mătase şi cu ochii încă scăldaţi în somn şi să-i spun ia-o, e ta. E a ta şi a fiului tău. A fiului ei. Acum o bucată din fiul vostru se află în mine şi nu ştiu ce să fac cu ea. Îmi pare atât de rău că am acceptat ca mecanicul cardiolog să-mi deschidă pieptul, să-mi scoată motorul aproape mort şi să-l înlocuiască cu o inimă nouă. Inima soţului tău. Dar n-a fost nevoie să mă prezint eu la acea uşă. A venit ea, soţia, îmbrăcată într-o rochie neagră, lungă, cu flori de cireş la mâneci, cu un copil de 5 ani agăţându-i-se de poale şi mi-a zis: ai ceva ce e şi al nostru. Şi m-am speriat atât de tare încât m-am dat 3 paşi înapoi şi instinctiv mi-am dus mâna la piept. Nu te teme, mi-a zis, am venit doar să fim un pic aproape de ea. Vrem să ştim că o îngrijeşti şi că o vom avea aproape din când în când... cât mai des. Copilul nu înţelege, dar când mă vede brusc plângând fără vreo şansă să mă pot controla, dă drumul rochiei, se apropie de mine şi îmi şopteşte: să ştii că dacă vrei, poţi să plângi, nu-ţi fie ruşine. Mami mi-a zis că nu e rău să plângem şi că aşa şoriceii au ce să bea. Apoi s-a întors lângă maică-sa şi s-a agăţat din nou de poalele ei.

Când eram mic îmi plăcea să dezasamblez maşinuţe să le văd bucăţi-bucăţele în faţa mea şi apoi să le reconstruiesc. De la zero. Şi să fac schimb de piese cu prietenii mei. Dar ce se întâmplă când schimbul de piese nu e reciproc? Când tu doar de te lepezi de motorul stricat, ireparabil şi primeşti unul nou la schimb? Fumezi? Mă întreabă ea în timp ce se aşază pe scaunul bleu din bucătărie. Nu, nu mai fumez. Bine. Te deranjează dacă aprind eu o ţigară? Nu. Te răzbuni? Un pic. Se vede? Da. De ce-ai venit? Pentru el. Şi arată spre băieţelul care acum stă pe covorul din living şi-şi face de lucru cu o carte ilustrată. Aş vrea să apuce să-şi cunoască un pic tatăl. El era mai mult plecat. Poate te sperii. Poate că ar trebui să mă ridic şi să plec. Nu, rămâi. Putem să facem asta. Am 50 de ani. Avem ceva timp la dispoziţie, să ştii. Dacă inima lui ne lasă. Ea îmi zâmbeşte pentru prima oară, iar eu mă apuc să fac o salată. Stinge ţigara în farfurioara de cafea. Merge spre verandă să inspecteze florile. Mă gândesc că sunt responsabil pentru amândoi, deşi inima mea nu-i recunoaşte, dar începe să simtă. Nu te teme, îmi spune, inima ta n-a ştiut să iubească. Orice inimă se poate antrena. Încep să cred că o meritai cu adevărat. O discuţie suprarealistă. O femeie străină, în casa mea, faţă de care eu nu sunt străin. Eu port în mine ceva ce îi aparţine. Îi aparţine chiar dacă n-a simţit iubire pentru că în mâinile ei a căzut decizia, ea a hotărât că motorul, dacă mai are viaţă în el, trebuie dat mai departe. E foarte frumoasă. M-aş putea obişnui cu ea prin preajmă. Sunt responsabil pentru trei vieţi. Cea din mine şi celelalte două care sunt legate de ea. Inima mea încă nu ştie nimic. Încă nu ştie că o luăm de la capăt. Şi în timp ce ea se joacă cu petalele unui trandafir şi băieţelul îşi îngână un cântecel, gândul îmi zboară pe câmpul unde a picat avionul. Şi dacă peste câţiva ani va fi război mare din nou şi băieţelul acesta dulce, parte din mine acum, va fi recrutat? Şi noi va trebui să privim neputincioşi? Dacă genţile ne vor fi scotocite la intrarea într-un spaţiu public, cum i s-a întâmplat unei foste iubite de-a mea cu câţiva ani în urmă în Ierusalim? Şi nişte străini vor vedea tampoanele ei şi rujul ei şi parfumul ei. Şi vor pătrunde în intimitatea ei. Gândul acesta aproape că îmi provoacă gelozie. De ce nu ne putem ascunde în mare, sau pe un gheţar sau în scoarţa pământului, pe care să o rugăm să nu se mai mişte, ci să ne protejeze, să fie uterul nostru. De ce suntem atât de neputincioşi, când iată, există dovezi că motoarele noastre pot fi schimbate între ele? Dar tot cu preţul unei morţi, parcă o aud că-mi răspunde. El a murit ca să trăieşti tu. Eu ţi-am dat viaţă. Şi o văd ca pe Geea, mama Pământului şi a mea. Şi a băieţelului străin din casa mea. Şi deodată îi iubesc pe amândoi. Şi mă gândesc că dacă ei s-ar fi aflat în avionul ăla m-aş fi aruncat sub el, cu braţele deschise să îl prind. Să îi prind. La ce te gândeşti, mă întreabă? La faptul că încă nu vă ştiu numele.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer