Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Topuri  Sageata  Topuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Tu ce ai facut anul trecut


Radu Bobică

07.01.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Fulgii de zăpadă se izbesc de geamul meu, la fel şi vântul care le poartă drumul până la fereastra închisă. Mă uit cu un ochi la lumina plăpândă a zilei care refuză să primească soarele. E primul an când stau acasă în ziua Sfântului Vasile. Încă mai tresar când vibrează telefonul şi cred că s-a întâmplat ceva şi trebuie să fug, defect profesional pe care îl corectez la noul meu loc de muncă. Am alergat după subiecte prin zăpada puhabă atâţia ani încât am uitat să mă bucur de ea, să fiu om, să caut bucăţica de lume în care nimic nu se întâmplă. Am alergat atât, că azi doar îmi aduc aminte cum îngheţam căutând senzaţionalul acolo unde normalul încerca să-şi facă loc. Nu-mi vine să cred că stau acasă în zile de sărbătoare şi nu pot să realizez de ce atunci când închid ochii încă mi-e dor de alergat.

Ochii sunt oglinda sufletului, dar sufletul învaţă să mintă şi acceptă să fie minţit, şi atunci ochii prind în ei lumea care trece şi acceptă să vadă sau să nu vadă pe cei din jur. Dar lumea prinsă în ochi rămâne acolo, nu trece, şi când nu te aştepţi apare.

Am primit un mail. Adresa pe care o foloseam când eram în facultate o deschid din ce în ce mai rar. Azi am primit un mail. Am închis ochii şi am sperat să dispară singur în coşul de gunoi electronic. Dacă ar fi aşa de uşor. Când am închis ochii am dat şi click. Ea era acolo. După atâta vreme a scris. Am aruncat privirea la final, conţinutul nu era important, finalul era mereu al nostru. Aşa era şi acum, după atâta vreme. Matei Vişniec în,Frumoasa călătorie a urşilor Panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt, are o scenă în care Ea îi cere Lui să-i spună A "ca şi cum ai vrea să plec", "spune A ca şi cum ai spune bună ziua", "spune A ca şi cum ai spune Te iubesc". A, A, A.. Era acolo la final, A, mă aştepta să-mi chinuie luna iubirii, să-mi chinuie nopţile în luna dragostei. A-ul venit după tăcerea lungă, după o despărţire...., nici nu mai contează. Era A, era ce simţeam amândoi, doar că acum, din două lumi diferite.

Ea măritată într-o ţară aşezată pe două continente, eu într-o ţară în care florile în primăvară miros a Dumnezeu. A-ul ei şi A-ul meu, s-au întâlnit virtual prima dată pentru în acel an şi au rămas acolo îndată ce mouse-ul a apăsat butonul cu X roşu din colţul din dreapta sus, iar pe desktop a apărut câmpul plin de flori al începutului de primăvară.

Niciunde nu e primăvara mai frumoasă ca în locul în care inima îţi tresare la prima adiere a vântului cald şi parfumului dulce al lunii ce renaşte şi îţi umple plămânii cu linişte.

Am luat telefonul şi am sunat. N-am avut timp să gândesc prea mult. "Alo... Alo". Glasul inconfundabil a făcut o pauză, iar eu vrăjit de voce am tăcut. Am cunoscut artişti şi actori de geniu, dar glasul de dincolo de telefon era poveste. "Alo...", vocea Tamarei Buciuceanu Botez a grăbit din nou conversaţia. Aşa am ajuns să merg să o văd în Mamouret. Un spectacol pe care doream cu sufletul să-l aduc acasă, să-i pot bucura pe toţi de primăvara doamnei Tamara. Dans, cântec, forţă, poezie, suflet mângâiat. Sentimente peste sentimente năvăleau de pe scenă spre public, iar în culise, ah, dacă aş putea în culise primăvara să o bat în cuie.

Piroanele stau însă bătute pe hartă şi nu lasă om să treacă liber la el acasă. Ies din apă, nu ruginesc, şi oricât le-am bate în mal să nu le vedem, vin alţii care le scot, le înroşesc şi ne lasă semne, de unde şi până unde să citim în cărţile de istorie.

Am refuzat să văd apa, am închis ochii când am trecut podul de fier, ruginit, murdar, sub care apa învolburată curgea plină de lacrimi. După ani de zile am păşit din nou în Moldova. Neschimbată stare de românism, chiar şi printre comunişti. Nu m-am săturat să privesc oamenii, să le caut sufletul, am sorbit din fiecare sat câte o parte şi mi-am dat seama că aşa mă simt şi acasă, doar că privind spre şcoli, spre primărie, spre centre de cultură, inima a rămas arsă şi nici Prutul ce între noi se varsă nu poate şterge scrumul îmbibat în chirilică pe veche limbă românească.

Tot cuprinsul românesc s-a umplut de verdeaţă. Flori peste tot, afară, în suflet, în casă. Negre sunt însă dimineţile când trebuie să te trezeşti fără un scop în viaţă. Dacă mai este viaţă.

N-am stat de două ori pe gânduri. Am mers la uşa biroului ei şi am bătut. Ne ştim de ani buni şi e o prietenă de nădejde. Nu am îndrăznit însă niciodată să-i spun la ce lucrez şi că vreau ca noul proiect să-l termin alături de ea, cu ea. Dar am bătut, am intrat şi i-am propus. M-a ascultat cu zâmbetul pe chipul blând aşezat şi când am terminat dintr-o suflare s-a uitat lung la mine. "Da, mamă, când începem?". Am scos stick-ul din buzunar şi am început să prindem între coperţi o nouă viaţă, la care uneori printre alte planuri mă mai gândesc şi mai lucrez la revărsatul zorilor, când simt că sunt în viaţă.

Raza soarelui scaldă cireaşa în caldă lumină. O priveam fascinat cum se întoarce în adierea vântului să fie spălată toată de soare. Tot ce-mi doresc era să muşc din cireaşa roşie ca sângele.

Sângele era peste tot, pe şosea, în maşină, pe parbriz, pe hainele tatei. Se amesteca şi refuza să iasă de pe retină. Am plecat într-un suflet de la muncă la spital şi din fericire tata era bine. Ne-am întors către locul accidentului şi ne-am uitat la maşina roşie, peste care se prelingea sângele uşor al celui care nu supravieţuise. Tata a avut noroc cu centura de siguranţă şi aşa s-a întors acasă de unde n-am putut muşca curând din cireaşa roşie, am lăsat-o să putrezească.

Dumnezeu se lasă căutat în fiecare pat bolnav. Vine, se aşează şi se lasă aşteptat în fiecare pat bolnav. Oricât ar fi de cald, seară de seară, Bunuţul este chemat, în gând, de fiecare pat bolnav.

De două nopţi nu puteam să dorm liniştit. Transpiram, respiram greu, mă sufocam uneori. Până într-o zi, când interiorul gâtului era atât de inflamat încât medicii s-au speriat şi s-au mirat că mai puteam vorbi. Şi cu toate astea vorbeam şi încă speram să nu stau mai mult de trei zile în spital. Cifra perfectă trei s-a dus spre altă cifră magică, şapte. Atâtea zile am stat în spitalul din care ieşeam doar pentru duş şi să merg la muncă în seara în care am simţit că am nevoie de aer şi că nu-mi pot dezamăgi colegii. Prima mea experienţă ca pacient, prima dată internat în spital, prima dată l-am aşteptat pe Dumnezeu în patul meu şi întâia dată când l-am văzut chemând la el patul bolnav.

Suntem prea egoişti să ne mai bucurăm de realizările noastre, dar să mai fim fericiţi de împlinirile altora. E trist când nu mai ştim să ne bucurăm şi să zâmbim pentru reuşitele celor dragi.

A picat anul trecut la Academie şi nici nu mai contează de ce, era foarte bine pregătit doar că abia anul acesta a dovedit de ce este în stare la scris. A avut o şansă şi a demonstrat ceea ce deja ştiam, că poate obţine ce îşi doreşte. Mi-e prieten, de ani buni, mi-e frate şi am pus deoparte orice gând de neputinţă. Îmbărbătat de soartă a trecut peste probele fizice, peste teorie şi a îmbrăcat uniforma visată la Academie. Mie mi-a rămas doar să mă bucur de rezultatul său şi să zâmbesc, când soarele pică seara şi bate vântul rece, la fericirea lui.

Stropii mici de ploaie îmi udă faţa, ploaia îmi aduce noroc. Îmi intră în ochi zeci de culori ale toamnei şi nu-mi pot sătura sufletul de ele. Când inima îţi bate să iasă, e semn că s-a săturat să fie singură.

Ne ştiam de ani buni şi am lucrat împreună, însă ea avea o relaţie iar eu... eram mai cuminte pe vremea aceea. Dar toamna ne-a adus unul lângă altul şi fără să ştiu bătăile inimii s-au încetinit. M-am speriat, eram obişnuit ca inima să vrea să-mi iasă din piept, apoi am realizat că-mi place să fie la locul ei şi să simtă vibraţiile altei inimi. Inima e şăgalnică, iar eu sunt de lut, aşa că la primul fulg de nea inima a sărit şi a început iar a zburda. Mi-e dor de inima ce nu vrea să iasă din pieptul meu.

Furnica adună, strânge, cară, depozitează, se gospodăreşte. Cu cât toamna se apropie de final cu atât se grăbeşte să îşi isprăvească umplerea cămării. Dar omul, strânge ca o furnică şi ce ia când moare?

Toate frunzele pomilor s-au scuturat iar bani pentru acoperiş n-au mai ajuns. Încă un an cu pereţii goi, bătuţi de ploaie şi de vânt. Bine că am terminat măcar anexele. Poate anul ce vine le voi da gata şi pe cele rămase neterminate. Atunci, ai mei s-au dat ca Făt-Frumos de trei ori peste cap şi au venit cu o soluţie salvatoare. Am pus acoperişul şi de sub pomii rămaşi fără frunze privesc la ce am ridicat. Daca moare ca mâine, ce folos de furnică!?

Cad fulgii, parcă vin colindând a iarnă. Se aude vântul printre clopoţei, miroase a brad, s-a dus o toamnă, trecut-a un an, s-a scurs o viaţă. Miroase a pâine caldă în casă, a vin cu scorţişoară. Din toate aş vrea să mă înfrupt, iau haina şi fug. Să simt că trăiesc, fug şi muncesc. Mi-e dor de tine mamă, mi-e dor de tine tată, dar noul an stă să înceapă... 3... 2... 1..., fulgii de zăpadă se izbesc de geam.

Deschid fereastra, trag aer în piept, simt că trăiesc.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 12 amintiri (aproape uitate) din 2018, Andrada Ionescu (4.2/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Top 2018. Ori transcendenţă, ori nimic, Andrei Baciu (4.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 2018, anul în care niciun alt top n-a mai contat, Mihaela Pascu-Oglindă (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 2018, un an blând şi jucăuş, Ana Tatu (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Top (foarte personal şi puţin cam eclectic) 2018, Alexandru-Radu Săvulescu (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer