Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Îmi doresc să fac teatru atât timp cât mă face fericită


Judy Florescu, un interviu cu Diana Roman

06.02.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Angajată a Teatrului Nottara, Diana Roman este una dintre tinerele actriţe (născută pe 27 martie 1991) care se remarcă atât prin aspectul fizic, cât şi prin candoarea şi suavitatea pe care o arată pe scenă. De mică fiind obişnuită cu lumea teatrului, Diana a ales să îmbrăţişeze cariera de actriţă, iar talentul său a dus-o către numeroase proiecte, atât în teatru, cât şi în film. Nu se va opri aici, întrucât doreşte să realizeze cât mai multe lucruri pe plan profesional.


(Diana Roman)

Judy Florescu: Când ai jucat prima oară într-un teatru?
Diana Roman: La vârsta de 5 ani am debutat pe scena Teatrului Anton Pann din Râmnicu Vâlcea în spectacolul domnului Dan Micu (Svejk în spatele frontului, după Jaroslav Hašek - notal LiterNet), în care am intrat datorită faptului că mă tot plimbam pe la repetiţii. Aşa că s-a gândit că dacă tot vin, să vin cu treabă. Şi aşa am intrat eu în lumea asta. Sigur că eu am avut norocul să-l am pe tata ca director al teatrului (Adrian Roman - nota LiterNet) şi atunci m-am învârtit toată copilăria prin teatru, printre actori, actriţe, maşinişti şi regizori. Faptul că am avut contact cu lumea teatrului de mică a fost o oportunitate extraordinară.

J.F.: Cum rezistă o tânără actriţă în teatrul zilelor noastre?
D.R.: Cu greu, din câte observ. Am început în teatru şi am şi rămas în el. După ce am început să joc, prin clasa a VIII-a am şi regizat două spectacole pentru copii - teatru de animaţie - cu păpuşi-marionete. Am reuşit astfel să reduc semnificativ comentariile răutăcioase şi să demonstrez că nu sunt doar fata domnului director, ci că am un potenţial real. Am reuşit şi am luat premiul special al juriului la Festivalul Puck de la Cluj cu spectacolul Albă ca Zăpada şi la Galaţi premiul de debut pentru regie cu Hansel şi Gretel.

J.F.: De ce nu ai dat la secţia de regie?
D.R.: Pentru că îmi plăcea să fiu mai mult în faţa scenei decât în spatele ei. Cred că asta a fost. Îmi amintesc că tot pe vremea când eram în clasa a VIII-a, tata s-a întâlnit cu domnul Cornişteanu la o premieră la Râmnicu Vâlcea, iar acesta l-a sfătuit să mă lase să dau la teatru numai dacă sunt foarte bună, altfel nu, pentru că e cumplit când nu reuşeşti. Actoria, cred eu, este una dintre meseriile care îţi oferă cele mai mari frustrări dacă nu reuşeşti, din păcate.

J.F.: Cum au fost anii de facultate?
D.R.: Diferiţi. Noi am fost mai mereu împărţiţi în 4 grupe, fiind extrem de mulţi, vreo 60 de studenţi. Anul era împărţit pe module de câte o lună, o lună şi jumătate, iar coordonatorii se schimbau în funcţie de ce făceam. Studiam Osbourne, eram la domnul Mircea Gheorghiu. Studiam Cehov, eram la doamna Jugănaru. La noi s-a insistat foarte mult pe înţelegerea situaţiei în care eşti şi pe care trebuie să o joci. Mai puţin pe "fabricarea" de personaje. După părerea mea metodele trebuiesc puţin combinate. Nu poţi să fi întotdeauna pe scenă tu pentru că, vorba lui Diderot, dacă te consumi şi începi să boceşti în fiecare seară, mori la 40 de ani. Cum bine zicea "aduceţi-mi plângăcioşi din ăştia în sală câţi vreţi, dar nu mi-i urcaţi pe scenă". Până la urmă aici intervine tehnica pe care ar trebui să o studiezi şi să o aprofundezi în şcoală. De asta facem facultatea asta. Pentru că nu credem într-un teatru cu trupa compusă din actori diletanţi.

J.F.: Cum te încarci după o zi de muncă?
D.R.: La un moment dat am făcut şi seriale, tocmai de asta acum încerc "să-mi mai spăl puţin din păcate" şi să merg şi spre alte zone. La filmări (la serial în special) de multe ori eşti pus în situaţii în care trebuie să plângi, să ai tot felul de drame personale, şi recunosc că am întâmpinat oarece dificultăţi pentru că se crea momentul ăla penibil în care regizorul anunţa echipa că e nevoie de linişte pentru filmarea secvenţei ce urma. Era clar că urmează o scenă în care tu trebuie să plângi. Şi într-adevăr, reuşeam. După 5 minute de chinuială începeam să mă gândesc la oamenii ăia, care săracii se chinuie să ţină boom-ul în aer. Aşa reuşeam de cele mai multe ori. De mila lor mă apuca plânsul.

J.F.: Ce e diferit în teatru?
D.R.: Ai o singură şansă, doar în seara aia eşti acolo, nu se mai trage nici o dublă. Evident trebuie să fii prezent, să-ţi aduni minţile şi să fii în situaţie.

J.F.: Nu te-ai gândit să pleci în străinătate să studiezi actoria?
D.R.: Ştii, e complicată chestia asta cu plecatul. Contează atât de mult sa fii aici în mijlocul "ciorbei" încât mi se pare atât de riscant să pleci şi să te rupi de lumea asta chiar şi pentru un an de zile, pentru că totul stă în legăturile pe care le ai, în oamenii pe care i-ai cunoscut. Dacă pleci, rişti să te întorci după un an de zile şi să nu mai fi recunoscut. Meseria asta constă în întâlniri.

J.F.: Şi poate în oportunităţi?
D. R.: În şansă, clar! Asta vreau să zic. Talentată, cât sunt eu de talentată. Dar am şi avut mare noroc să întâlnesc oameni care m-au plăcut şi care m-au vrut în spectacole, în seriale, în filme. Chestia asta cu serialele pe mine m-a ajutat foarte mult. Contează foarte mult şi promovarea de la televizor, atât timp cât nu faci compromisuri prea mari.

J.F.: Spuneai că îţi place domnul Dem Rădulescu. L-ai cunoscut?
D. R.: Nu, nu l-am cunoscut, din păcate. L-am iubit fără să-l cunosc, prin ce a lăsat în urmă - spectacolele înregistrate, filmele. Mi se pare că a fost şi va rămâne un mare actor şi un maestru al comediei. Avem un lucru în comun - faptul că dânsul era din Râmnicu Vâlcea, unde eu am copilărit, şi am învăţat la acelaşi liceu.

J.F.: O personalitate feminină pe care o admiri?
D.R.: Doamna Mariana Mihuţ. Pentru tot ce este şi înseamnă dânsa.

J.F.: Ţi-ai dori o carieră îndelungată precum a dumneaei?
D.R.: Îmi doresc să fac meseria asta cât mai mult, dar nu-mi doresc să mor pe scenă. Îmi doresc să o fac atâta vreme cât mă face fericită. Ca în orice relaţie.

J.F.: Cine te inspiră dintre oamenii pe îi cunoşti?
D.R.: Toţi oamenii mă inspiră! Începând cu cei de pe stradă, cei cu care mă întâlnesc în fiecare zi, prieteni, oameni apropiaţi şi toţi oamenii pe care i-am întâlnit de când "activez" în meseria asta. Am avut norocul să întâlnesc oameni de la care a meritat să mă inspir.

J.F.: Numărul spectatorilor de teatru scade de la an la an. De ce crezi că se întâmplă acest lucru?
D.R.: Din păcate am constatat cu tristeţe că mare parte din colegii mei nu prea merg la teatru. Trist. Cred că auto-suficienţa e primul pas spre ratare. N-ai cum să te crezi buricul pământului în meseria asta atunci când înaintea ta au fost atâţia mari, ca să nu spun uriaşi actori.

J.F.: Se spune că meseria asta se fură.
D.R.: Clar. Domnul Colceag îmi povestea despre repetiţiile cu domnul David Esrig, cu Gheorghe Dinică şi mulţi alţii, unde fiecare lua de la fiecare, se sfătuiau, cooperau şi nu aveau orgolii prosteşti. Au devenit Maeştri împreună. Mi se pare esenţial să caşti ochii şi să-ţi ciuleşti urechile şi să iei tot ce poţi.E mult de muncă. Talentul e 30%, restul e şansă şi multă muncă.

J.F.: Ce înseamnă talent?
D.R.: Talentul este acel mic detaliu cu care te naşti si pe care evident că trebuie să îl ai, că nu degeaba nu suntem toţi actori. Unii suntem ingineri, secretare, maşinişti etc. Nu toată lumea poate să facă meseria asta. E clar că trebuie să ai o doză de ceva, pe care nu ştiu exact cum să o descriu. E ceva nativ care trebuie dezvoltat şi lucrat.

J.F.: Cum a fost să lucrezi cu domnul Gelu Colceag la Sinucigaşul la Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti?
D.R.: Domnul Gelu Colceag este un regizor care lucrează foarte atent cu actorii, lucru pe care nu toţi îl fac. Unii regizori lucrează pe imagine mai mult, pe alte chestii. Ăsta nu e un lucru rău. Domnul Colceag e un om cu care e bine să te întâlneşti mai ales când eşti la început de drum. Îţi face bine.

J.F.: Ce-ai învăţat de la domnul Gelu Colceag?
D.R.: Am învăţat să n-o iau pe câmpii atunci când nu e cazul.

J.F.: Ce fel de piesă este Sinucigaşul în montarea dumnealui?
D.R.: E o dramă cu accente comice.

J.F.: Suntem la Teatrul Nottara...
D.R.: ... unde sunt de curând angajată.

J.F.: Felicitări! Ai mai multe spectacole aici.
D.R.: Da, joc în spectacolul Un pic prea intim în regia domnului Cristi Juncu. Am intrat în spectacolul domnului Vlad Massaci, Aniversarea. Am început repetiţiile la Alex Mâzgăreanu, care pune în scenă Fazanul de George Feydeau - e o comedie bulevardieră foarte savuroasă.

J.F.: Cu domnul Cristi Juncu mai ai un spectacol Pisica verde. Cum ai lucrat cu dumnealui?
D.R.: Cristi este regizorul cu care mă înţeleg excelent atât în lucrul pentru un spectacol cât şi în viaţă. Comunicăm foarte bine. El e busola şi reperul meu în meseria asta. Ne înţelegem dintr-un simplu schimb de priviri, înţeleg exact ce am făcut eu şi ce părere are el despre asta. Pentru mine contează foarte mult părerea lui şi ţin cont de ea de fiecare dată. El este unul din regizorii care lucrează foarte mult cu actorul şi îţi dă în acelaşi timp şi libertatea să propui şi să faci.

J.F.: Cum eşti înainte de spectacolul Un pic prea intim?
D.R.: E clar unul dintre spectacolele mele preferate. Vin cu atât de multă bucurie la teatru şi abia aştept să-l joc. Pentru rolul Becca din spectacol am şi luat premiul la Festivalul de dramaturgie contemporană de la Braşov. Pentru mine asta a fost o confirmare că sunt pe unde trebuie în spectacol.

J.F.: Cum te-a selectat Radu Afrim pentru spectacolul Hoţi?
D.R.: La Gala Hop 2013 m-am întâlnit cu Radu Afrim. Acolo ne-a cunoscut şi pe mine şi pe colega mea, Irina Antonie. Hoţi este un spectacol greu, atât pentru actori, cât şi pentru public. Nu toată lumea îl înţelege, sau are răbdare să-l înţeleagă. Din păcate sau din fericire. Până la urmă spectacolele nu trebuie să fie pe gustul şi pe placul tuturor. Probabil că vin cu alte aşteptări decât cele pe care le regăsesc în spectacol şi pleacă. Eu am zis întotdeauna despre cei nemulţumiţi că mai bine pleacă decât să pufnească şi să comenteze tot spectacolul.

J.F.: Ce ai vrea să faci mai mult - teatru sau film?
D.R.: Trebuie să recunosc că teatrul este pe primul loc în preferinţele mele. Foarte mult film nu am avut ocazia să fac. Poate că mai am nevoie să mă mai maturizez un pic şi să mai capăt ceva experienţă ca să fiu bine într-un film.

J.F.: La teatru îţi poţi creşte personajul, în timp ce la film, ce filmezi, acel lucru rămâne.
D.R.: Într-un film profesionist întotdeauna există un timp alocat acomodării cu regizorul, în care vorbeşti despre personaj. Nu intri direct în filmare. Dar da, la teatru ai ocazia ca pe timpul în care tu joci spectacolul, şi-l tot joci ani de-a rândul, să-ţi îmbunătăţeşti personajul, să-ţi dai seama de unele lucruri şi să găseşti chestii noi.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • BUNA!
    maria daniela, 03.02.2015, 10:51

    Esti buna,sincera,desteapta si profesionista. Esti Diana Roman si pt asta te iubim :)

Spacer Spacer