Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Îmi place ideea textului care se naşte din improvizaţie


Nicolae Coande, un interviu cu Ioana Manciu

26.08.2016
SpectActor, mai 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Nicolae Coande: Cum e să câştigi un concurs la Teatrul Naţional Craiova, iar apoi, la scurt timp, să faci un rol principal într-un spectacol apreciat de critică şi de public?
Ioana Manciu: Am aplicat la concurs din pură curiozitate şi dorinţă de autoevaluare, nu am avut niciun fel de aşteptări - iau această reuşită ca pe un lucru care trebuia să mi se întâmple şi atât. Participasem în februarie la o audiţie pentru compania de dans Batsheva din Tel Aviv unde am avut parte de o experienţă incredibilă, aşa că mi-am propus să nu-mi retez impulsul de a lua parte la concursurile care îmi stârnesc curiozitatea cu adevărat. Faptul că am locuit o lună şi jumătate într-un teatru naţional, muncind pentru un spectacol, a fost o experienţă destul de interesantă. A fost o detaşare benefică faţă de viaţa din capitală, care de multe ori nu îţi prea dă răzgaz de creativitate. Ideea de personaj principal nu cred că ar intra în discuţie, atunci când vorbim despre textul lui Vîrîpaev; sunt patru personaje neutre, patru naratori, care vor să spună o poveste şi atât. Dacă povestea a fost înţeleasă de public, atunci naratorii şi-au făcut treaba, iar dacă a fost înţeleasă şi de critici, cu atât mai bine - rămânem în istoria scrisă a teatrului românesc.
 
N.C.: Ce fel de "iluzii" ţi-ai făcut în anii adolescenţei, astfel încât ai ales să joci pe scenă, în faţa oamenilor?
I.M.: Credeam că teatrul poate rezolva probleme, dar am înţeles că el le poate doar arăta.
 
N.C.: Ţi se pare că munca din anii de studiu a dat roade în momentul în care te confrunţi cu scena sau e doar o etapă? Crezi că dinamismul presupus de rolurile şi exigenţele unui spectacol profesionist necesită achiziţionarea de noi partituri, poate o nouă "filosofie" de viaţă?
I.M.: Munca din anii de studiu a fost o căutare personală a greşelii, de cele mai multe ori cu un grad ridicat de scepticism în ceea ce priveşte sistemul universitar. Greşelile din facultate mi-au fost nişte lecţii valoroase, pe care încerc în continuare să le valorific prin şcoala doctorală din care fac parte. Cred că filosofia de viaţă trebuie să ne fie mereu nouă, încercând totuşi să păstrăm constant echilibrul dinamic.
 
N.C.: Cum a fost lucrul în echipă la Iluzii, alături de colegii tăi mai experimentaţi?
I.M.: A fost o bucurie să întâlnesc nişte artişti proaspeţi, vulnerabili, fără aşteptări sau preconcepţii care au acelaşi scop comun - teatrul.
 
N.C.: Pentru unii actori, experienţa de lucru cu fiecare regizor poate fi traumatizantă, pentru alţii, dimpotrivă, poate fi o sărbătoare. Înclin să cred că Bobi Pricop posedă tactul şi inteligenţa artistică necesare pentru a dezvălui spiritul actorului în ceea ce are el mai bun şi sănătos. Îmi poţi povesti cum a decurs întâlnirea cu el?
I.M.: Cred că l-am întâlnit prima dată pe Bobi când aveam 19 ani, fiind studenţi în acelaşi an, la UNATC. De atunci, am lucrat împreună la patru examene de-ale lui, dintre care două au fost preluate de teatre din Bucureşti: examenul de licenţă (Jocuri în curtea din spate) de Teatrul Act şi cel de dizertaţie (Contra progresului) de Teatrul Bulandra. E un sentiment frumos să creşti muncind alături de alţi tineri ai generaţiei tale, pentru că încă mai găseşti motive să nu pleci din ţară, nu te simţi singur. E frumos să începi un proiect ca artist, fiind condus de un om care generează energie pozitivă şi are curăţenie în lucru. Bobi, cred, a ajuns să fie un astfel de regizor.


N.C.: La premieră - dar poate şi la spectacolele curente - presiunea publicului poate fi inhibantă sau, din contră, foarte motivantă. Cum resimţi întâlnirea de fiecare dată cu "marele tăcut" care critică nemilos din penumbra sălii?
I.M.: Faptul că am avut o vizionare cu studenţii Facultăţii de Teatru din Craiova, înainte de vizionarea cu directorul teatrului şi înainte de avanpremieră, m-a ajutat foarte mult să îmi clarific raportul vis-à-vis de public, în Iluzii. Nu consider publicul ca fiind un "mare tăcut" nemilos şi rău, fiindcă plec de la premisa că oamenii sunt în esenţă buni. Dacă nu aş crede asta, nu cred că aş mai face teatru.
 
N.C.: Ai, desigur, autorii şi regizorii tăi favoriţi. Ce rol ţi-ar plăcea să joci în viitor şi ce regizori ai dori să întâlneşti în cariera ta viitoare?
I.M.: Singurul artist favorit pe care l-am avut, şi a rămas astfel, a fost Michael Jackson - asta se întâmpla acum 20 de ani. De atunci, în locul oricărui artist preferat apărea la scurt timp altul mai tare, aşa că am decis să nu mai prefer oameni. Totuşi, cred că sunt într-un moment în care mi-ar plăcea să întâlnesc regizori care fac un teatru bazat mai mult pe corpul şi vocea actorului şi mai puţin pe spaţiul în sine de joc. Îmi place ideea textului care se naşte din improvizaţie şi nu e deja scris - am lucrat o singură dată astfel şi a fost o experienţă frumoasă. Tânjesc după retraducerea lui Shakespeare, dar ca el sunt mulţi alţii.
 
Iluzii
de Ivan Vîrîpaev
Traducerea: Bogdan BUDEŞ
Data premierei: 29 mai 2015
Distribuţia:
Romaniţa Ionescu 
Ioana Manciu
Cătălin Băicuş
Vlad Urdescu
Muzica live: Orlando Buda 
Regia: Bobi Pricop 
Scenografia: arh. Andreea Simona Negrilă
Asistent scenografie: George Dulămea
Regia tehnică: Mircea Vârzaru
Maestru de lumini: Dodu Ispas
Sonorizare: George Udrea
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer