Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Poveştile fetei nesăbuite

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Şarmaniada


Rozana Mihalache

31.12.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Bunica mea, mama mamei, locuia lângă un teren de fotbal.

Vara, în timpul săptămânii, veneau şatre de ţigani şi campau pe toooot terenul.
Dimineaţa, când încă era roua în floare pe gazon, făceau focul şi începeau să gătească. Luau apă de la noi din curte. Bunică-mea le lăsa tot timpul poarta descuiată şi acces la puţ. Femeile aveau sânii şi cerceii mari. Bărbaţii aveau pălărie şi favoriţi şi dinţi de aur.

Îşi întindeau rufele la uscat pe barele ruginite ale porţilor.
Mâncarea lor mirosea cel mai frumos şi deseori treceam strada şi mergeam la masă. Le duceam ouă şi flori.

Îmi împleteau părul şi-mi cântau. Părul meu, subţire ca de pisică, se încurca întotdeauna. Atât de rău că deseori era nevoie de o intervenţie cu foarfeca. Dar când bătrânele femei din şatră îşi treceau degetele magice prin el, se îmblânzea îndată.
Caii lor erau cei mai frumoşi, împodobiţi cu ciucuri, potcoviţi la timp.

Abia aşteptam vara. Să vină vara şi să aducă şatra pe terenul de fotbal.

Mama îmi povestea că în urmă cu mulţi ani, o fetiţă de vârsta ei fusese furată de ţigani. Era blondă, cu ochi albaştri şi avea o cicatrice pe spate. Datorită cicatricei a fost recunoscută de familie când a revenit cu caravana în sat. Dar trecuse deja prea mult timp şi ea se acomodase în şatră.

Ascultam fascinată mica istorioară şi o rugam pe mama să o repete din când în când. Parcă simţeam o uşoară invidie. Cum o fi să trăieşti în veselia aia, să hoinăreşti liber peste tot, să dormi sub cerul liber, acoperit de stele, să dansezi la apus, în jurul focului, să dai ţâţă copiilor ziua în amiaza mare, sub ochii oricărui privitor, cu o naturaleţe de care şi acum mi-e dor.

Atunci nu o înţelegeam pe deplin, dar azi îmi amintesc de duioşia care mă copleşea când vedeam ţigăncile cum îşi alăptau copiii. Ai lor şi ai altora. Bunica mi-a zis că atunci când ei i-a secat laptele a dus-o pe mama la o ţigancă.

"Ţigan", ce cuvânt minunat. Minunat şi puternic şi zburdalnic, precum un mânz!

Bărbaţii din şatră erau îmbrăcaţi frumos, purtând veste peste cămăşile suflecate până la cot şi ţinând câte-o scobitoare în colţul gurii. Cred că reperele mele de masculinitate în copilărie erau ţiganii din şatră şi Humphrey Bogart.

Când venea toamna şi se apropia vremea ca ei să plece, precum păsările călătoare, o melancolie dulce punea stăpânire pe mine şi un dor de ducă. Voiam să ştiu unde merg, ce se întâmplă cu ei când afară e frig, unde fac tuciurile şi bijuteriile, unde potcovesc caii, unde le răsună alămurile.

Şi într-un an n-au mai venit. Pur şi simplu. A trecut vara, mie mi-au înmugurit sânii, a trecut toamna, a trecut iarna şi o primăvară lungă, dar ei la fel, n-au apărut.

Amintirile cu şatra le-am aşezat frumos într-un colţişor al memoriei mele. Au încăput acolo mirosul de papară, panglicile, fustele femeilor ca nişte câmpuri de flori mereu în mişcare, fluieratul bărbaţilor când se spălau dimineaţa în spatele căruţei, dezbrăcaţi până la brâu şi bătrâna, ce strângea veşnic o Mărăşeşti între buze, care mi-a zis într-o bună zi că în palma mea de copil vede prea multă durere şi a plecat de lângă mine, ştergându-şi mâinile de poale, de parcă aşa ar fi putut să alunge răul.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer