Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ioana Crăciunescu: În fiecare grajd privesc cu speranţă mîrţoage mîncătoare de jar...


Nicolae Prelipceanu, un interviu cu Ioana Crăciunescu

12.11.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ioana Crăciunescu, o poetă şi o actriţă cunoscută, din filme şi din spectacolele Teatrului Bulandra, unde a jucat pînă prin 1990, trăieşte şi joacă în Franţa. S-a întors la începutul acestei veri, cu un ciudat spectacol internaţional, Hamlet. Intolerable, într-o distribuţie româno-franco-maghiară, spectacol despre care s-a scris la vremea respectivă.
Am întîlnit-o la Paris şi la Bucureşti, unde "ţine" un fel de bar sau un fel de centru poetico-dramatic
, "Opium", şi am început să o întreb:

Nicolae Prelipceanu: Dragă Ioana Crăciunescu, tu ai făcut cîndva pasul dinspre teatru spre poezie, rămînînd şi în interiorul celui dintîi, şi în cea de-a doua. Următorul a fost: pasul dinspre teatrul comod, cu plata la chenzină, spre cel, mult mai dificil, în care nu mai e decît un etern angajament. Cum ai ajuns la Paris, ce te-a împins la acest pas?

Ioana Crăciunescu: Ordinea a fost puţin inversă - mai întîi am scris şi apoi, în "confuzia suavă a tinereţii", am ales teatrul. Formă de dedublare, de defulare, de căutare, nu ştiu... Paşii mei au fost întotdeauna călăuziţi de idei sau de certitudini. Deseori ezitanţi, deseori "rătăciţi", au lăsat amprenta unei întîlniri dificile, sinuoase, care are mereu necunoscutul şi revelaţia cunoaşterii în faţă. În această ordine, Parisul a fost mai degrabă o întîmplare şi mai puţin o alegere premeditată. În 1990, am fost invitată să realizez un spectacol al cărui scenariu îl scrisesem plecînd de la poezia română contemporană cenzurată. Cum bine ştii, a fost un an agitat de bîte şi de gafe istorice. Am simţit nevoia să mă îndepărtez, poate tocmai pentru a putea analiza mai bine ce se întîmplă cu noi, cu mine, în faţa acestor schimbări... Timpul acesta de reflecţie mi-a impus o altă atenţie, un fel de analiză.

Parisul s-a insinuat încet în viaţa mea, ca şi cum mi-aş fi pus la încercare "rezistenţa materialelor" din care sunt făcută. Acum, după 14 ani, ştiu: sunt acelaşi copil încăpăţînat, nedispus să facă compromisuri nici în iubire, nici în pasiunile răvăşitoare (literatura şi teatrul), nici în prietenie. O calmă şi pură distanţare a construit în mine acea "scară" rezistentă de valori care îmi pare în continuă urcare şi căreia Parisul, Franţa, "familia mea adoptivă", îi dau nu mirajul, ci o robustă soliditate.

N.P.: Eşti, cum spui, aici de vreo 14 ani. Ai jucat mult? Care au fost rolurile de aici, cu care rămîi?

I.C.: Am jucat şi joc foarte mult, poate prea mult. Nu joc în acelaşi teatru, cu aceiaşi colegi. Dau concursuri, schimb oraşe, ţări. Desigur, Parisul este locul central, dar razele care pleacă din acest centru mă duc în Dakar sau Luxemburg, la Avignon sau la Marseille. Şi la Nottara am jucat foarte mult şi am amintiri minunate despre colegii mei: parteneri ca George Constantin, Alexandru Repan, Ştefan Iordache, Emil Hossu, Mălăele, Dana Dogaru, Ştefan Sileanu: Karamazovii în regia lui Dan Micu... Această nouă condiţie, de "nomad", îmi hrăneşte imaginaţia şi îmi oferă un tonus nou. Cu siguranţă, roluri ca Marchiza de Saint-Ange, din La Philosophie dans le boudoir de Sade, sau cel din Les Liaisons Dangereuses de Laclos, jucate în franceza în care au fost scrise, au dat un alt sens carierei mele. Adaptarea şi regia unui spectacol, după Les Chants de Maldoror de Lautréamont, sunt creaţii pe care le iubesc, mai ales dublate de farmecul şi misterul Parisului, de biografia acestor enormi autori, care se împletea cu biografia mea. Les Sept contre Thèbes de Eschil, jucat la Cartoucherie de Vincent, Le cadavre vivant de Tolstoi, Cleo din Somnoroasa aventură de Mazilu, Pescăruşul lui Cehov, toate la Lucernaire, Salve regina de Virgil Tănase, Sufleurul fricii de Matei Vişniec... Festivaluri, teatre, oameni, regizori şi parteneri minunaţi, încetul cu încetul devin "patrimoniul memoriei mele afective" şi urmele destinului meu teatral şi existenţial.

N.P.: În curînd, văd aici, pe pereţii din rue Oberkampf, că vei juca într-un nou spectacol. După Sufleurul fricii, Salve regina, Hamlet. Intolerable, un Tennessee Williams (Tennessee nu e, totuşi, o traducere engleză a acestui nume) şi un Shakespeare adaptat! Nu te simţi sfîşiată de aceste roluri, ca şi de legătura ta cu Parisul simultan cu Bulbucata?

I.C.: Sfîşierea este natura ţesăturii mele profunde: cînd nu am motive, sunt destul de ingenioasă să-mi creez sfîşieri. Ar fi prea simplu să conduc o şaretă cu armăsari victorioşi, cînd în fiecare grajd privesc cu speranţă mîrţoage mîncătoare de jar... Timpul mă sfîşie mai mult decît toate, vreau să realizez prea multe, nu pentru mine, cît pentru ceilalţi. Rolurile, cărţile sunt numai o formă de a dărui. Eu vreau mai mult. Uite, la Bulbucata, sunt pe cale să înfiinţez o fundaţie pentru cultură şi civilizaţie. Cred că aş putea avea un rol de "îndrumător de ţară", aş putea să aduc ceva tone de bun-simţ şi adevărată preocupare faţă de soarta celuilalt. Eu sunt o bună "ocrotitoare de natură". Natură umană, desigur.

N.P.: Cît ai să mai rămîi la Paris, totuşi?

I.C.: Parisul e deja în mine, mai mult decît sunt eu în el, nu ne mai putem despărţi. Iarna asta voi juca la Paris, două luni, 27 remarques pleines de coton de Tennessee Williams. Este a doua colaborare cu Veronique Widock, o regizoare care mi-a oferit de la început poate cel mai mare rol din cariera mea, Serafina, din Trandafirul tatuat, de acelaşi autor. Apoi, voi relua cîteva spectacole, Pescăruşul lui Cehov de exemplu. Bineînţeles, voi continua să fac Sufleurul fricii al lui Matei Vişniec. Nu duc lipsă nici de proiecte noi.

N.P.: Ce ai să mai scrii?

I.C.: Am hotărît ca anul 2005 să fie pentru mine anul în care să întrerup "greva tăcerii" pe care mi-am impus-o nepublicînd de atîta timp poezie. Bagajele mele respiră poezie prin toate încuietorile şi încheieturile. Trebuie să le deschid pentru că manuscrisele au început să se sufoce între ele! Şi eu de prea mult plin.

N.P.: On attend!


(Preluat din România Liberă, septembrie 2004)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer