03.02.2018
Într-o seară de toamnă târzie, în drum spre Trastevere, am căzut şi-am râs.
În timpul ăsta tu citeai o carte în apartamentul tău din Paris, de lângă Père Lachaise, undeva în apropiere de strada pe care a stat Julio Cortázar.
Mi-e dor de tine.
Nu, nu mi-e dor de tine.
Mor de tine.
Mă usuc de tine.
Mă îngraş de tine.
Mă îmbăt de tine.
Cad de tine.
Iar tu îţi citeşti cartea, cu o ceaşcă de ceai alături, din care sorbi din când în când, absent.
Aminteşte-ţi de mine!
Dacă ţi-ai aminti de mine, căderea mea nu s-ar petrece.
Copacul şi-ar ţine rădăcinile sub asfalt.
Tocurile mele ar pluti în aer şi nu s-ar împotmoli în crengile atât de dure de la baza arborelui.
Aminteşte-ţi de mine.
Nu ştiu nimic.
N-am învăţat nimic.
N-am învăţat să nu cad. Dar am învăţat să beau votcă şi să nu mă clatin.
Echilibrul pe care ţi-l dă alcoolul nu poate fi întrecut de nimic, în toate lumile posibile.
Şi da, poţi să îţi imaginezi Marţieni beţi făcând acrobaţii pe Calea Lactee.

0 comentarii

Publicitate

Sus