Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Albania (II): De la oraşul vechi Gjirokastra la peninsula Ksamil


Iuliana Marchian

02.04.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Prima zi în Gjirokastra. Merg la Cetate, apoi umblu prin cartierele tradiţionale Dunavat, Manalat şi Cfake. Revin în zona cetăţii traversând o vale şi cobor prin Bazarul Vechi în inelul de centură. Urc spre Bazarul Nou, unde mă învârt până pe seară când revin la pensiunea Mele.

Din balconul camerei, privesc cu curiozitate orăşelul vechi al Gjirokastrei care se întinde la picioarele mele, iar în fundal se văd munţii pe care m-am chinuit să îi traversez în ziua precedentă. Mehdi îmi serveşte un mic dejun copios pe balcon, iar un trandafir proaspăt cules din curte este acolo pe tăviţa colorată alături de cafeaua albaneză (se fierbe cafeaua cu zahăr şi cu apă până se umflă).

Ies de la pensiune pe sub arcada de viţă de vie şi parcurg un gang pavat cu piatră şi flancat de două ziduri masive văruite în alb. Urc pe o străduţă abruptă până ce panta se transformă în trepte, iar intrarea în case se face din ce în ce mai anevoios. Arhitectura vernaculară a caselor din Gjirokastra este marcată de ziduri solide de piatră, aparentă sau cu spoială albă, o grădină acoperită cu viţă de vie, o terasă modestă cu verdeaţă şi flori, uneori chiar mici grădini de zarzavat, precum şi nelipsitele pisici. În ciuda pitorescului şi a graţiei lor arhitecturale, multe case sunt părăsite, au geamuri sparte, uşi căzute într-o rână, sau porţi ferecate cu un lacăt inofensiv. Din casă în casă mă pierd pe tot felul de străduţe în căutarea străzii care merge la cetate.


Fost centru otoman cu o deosebită importanţă, situat la poalele munţilor Mali i Gjerë (Muntele Mare), Gjirokastra a fost declarat "oraş muzeu" în 1961. Ulterior, centrul istoric al Gjirokastrei este înscris în lista patrimoniului UNESCO datorită faptului că păstrează un exemplu rar de arhitectură vernaculară cu caracter preponderent otoman, precum şi aspecte ale unei societăţi puternic amprentate de Islamism (în prezent, dispărute aproape cu desăvârşire). Locuită din cele mai vechi timpuri, zona centrală a oraşului este dovada diversităţii culturale a Balcanilor: locuinţe otomane de secol XVII, cetatea de secol XIII, un mic bazar turcesc, o baie turcească (hamam) părăsită, o moschee de secol XVIII (singura păstrată din cele 15 care au existat) cu o şcoală coranică (madrasa), precum şi două biserici din aceeaşi perioadă. Totul este din piatră: de la ziduri, la străzi, la acoperiş, la fântâni şi la porţi. Acoperişul cu ardezie al unei case se află la nivelul pivniţei unei altei case, iar străzile sunt deosebit de abrupte şi pavate cu piatră de diferite culori şi porozităţi (neagră - rugoasă, gri - mai netedă, alb/roz - lucioasă).


Printre gospodării precar încropite din care cotcodăcesc găini speriate, ajung cumva la ruinele Cetăţii de pe deal - una dintre cele mai mari cetăţi din Balcani (500m lungime, fiind dezvoltată pe coama dealului), integral refăcută de Ali Pasha din Tepelena în secolul XIX. Cetatea cuprinde: galeria artileriilor, cu bolţi de cărămidă înalte, care adăposteau depozite, brutării şi spaţii de cazare pentru garnizoană; un turn cu ceas integral conservat; ruinele unei cisterne alimentate de un apeduct din care au rămas doar pilonii de susţinere; celulele fostei închisorii; şi mormântul a doi înţelepţi (baba) din ramura Bektashi a Islamului Shia. La ieşirea din cetate, o bătrânică şi-a expus macrame-urile şi insistă să iau ceva; preţul pentru un şervet brodat este infim (500 Lk /câţiva euro îmi scrie ea pe o hârtie) şi cumpăr unul ca să îi fac vânzare; când îi dau banii, îmi ia mâna şi mi-o pupă.


De la cetatea Gjirokastrei merg în cartierele Dunavat, Manalat şi Cfake - cartiere amplasate pe partea cealaltă a dealului faţă de centrul vechi al oraşului. Casele pitoreşti sunt construite tot în stil oriental-balcanic, dar mai simplist şi într-o varietate inimaginabilă de forme şi soluţii arhitecturale - de la ziduri de piatră aparentă şi spoială albă, până la verande extinse umbrite de viţă de vie.

Cartierele vechi ale oraşului sunt organizate ca pe faldurile unei fuste încreţite: casele sunt aşezate pe coama dealurilor şi pe pantele însorite, pe când văile dintre diferite vecinătăţi devin spaţii reziduale, respectiv gropi de gunoi şi mărăcini. Rar există străzi care să treacă dintr-un cartier într-altul al oraşului şi, de regulă, un cartier are acces printr-o stradă la partea superioară, iar printr-alta pe la partea inferioară. Reuşesc totuşi să găsesc poteci bătute pentru a trece dintr-un cartier într-altul. Unii câini mă latră, pisicile sunt sperioase, este cald rău, beau apă într-una şi instant mi se face sete din nou.


Cobor într-o vale fără case de sub cetate, fac un ocol al cetăţii pe la baza zidurilor sale şi ajung la Bazarul Vechi, cu case amplasate pe culmea dealului de sub Turnul cu Ceas al cetăţii. O stradă îngustă coboară abrupt în lungul dealului, de la extremitatea estică a cetăţii până în inelul de centură al centrului istoric. În lungul acestei străduţe, se înşiră case, o biserică, precum şi nenumărate înfundături care duc la grădini şi curţi încropite ad-hoc. Într-o curte semi-privată cer apă de la o femeie care spală strada cu furtunul, apoi cobor spre ieşirea din Bazarul Vechi.

Pe o căldură insuportabilă, urc pe strada asfaltată care duce în Bazarul Nou, aflat în plină restaurare. De la Qafa e Pazarit (Gâtuirea Bazarului) merg la Restaurantul Kujtimi, localul familiei Dumi, unde comand specialitatea Gjirokastrei - qifqi (chiefteluţe de orez cu ouă şi ierburi). După prânz, umblu prin cartierul de sub Bazarul Nou, unde identific pe străzile în pantă o veche moschee de piatră, nefuncţională, căreia i s-a prăbuşit minaretul. Vis-a-vis, zac în paragină fostele băi turceşti (hamam), care mai păstrează câteva cupole de piatră acoperite cu ardezie. Revin în Bazarul Nou pe alte străzi, la fel de abrupte, adesea exclusiv pietonale, pe unde răsar case tradiţionale cu terase orientate spre munţi.


Seara, Mehdi îmi oferă roşii cu brânză şi ghiveci de legume culese chiar din grădina de zarzavat a casei. Scriu până seara târziu, când mă trezesc cu noi vecini care vorbesc non-stop (ea).

A doua zi în Gjirokastra. Urc la Casa Zekate, situată la periferia oraşului, apoi cobor spre centrul vechi la Casa Skenduli şi Muzeul Etnografic. Mai umblu prin Bazarul Nou, apoi revin la pensiune.

A doua zi petrecută în Gjirokastra, mă duc să vizitez câteva din casele otomane care şi-au lăsat amprenta atât de puternic asupra imaginii urbane a oraşului. Amploarea locuinţelor otomane de secol XVII (denumite kule) reflectă statutul social şi politic al proprietarilor; sunt de fapt locuinţe fortificate cu turnuri de apărare, dezvoltate pe mai multe niveluri: un parter înalt şi obturat, din piatră aparentă, cu arce înalte şi o poartă mare, solidă, pe faţada principală; un etaj(e) mai deschis, de regulă ieşit în consolă, finisat cu văruială albă, cu o terasă vastă cu vedere spre proprietatea latifundiarului (rezolvare des întâlnită în regiunea balcanică).

Casa Zekate este amplasată sus pe deal, aproape la ieşirea din oraş. Familia Zekate locuieşte în casa alăturată şi întâmpină noii vizitatori, iar când plec, mă opresc jumătate de oră la un suc pe terasa moşiei cu vedere spre tot oraşul. Cobor apoi spre centrul vechi la Casa Skenduli, amplasată aproape de Gâtuirea Bazarului, unde dl. Skenduli însuşi îmi face turul ghidat, deşi vorbeşte prost italiană şi deloc engleză.


Ambele case au la parter o zonă răcoroasă (frigider natural), o cisternă cu apă de ploaie colectată din burlane (musluk), un buncăr antiaerian şi o bucătărie cu scurgere direct afară pe zidul exterior într-un canal colector. Etajele superioare au camere pentru tineri (de vară şi de iarnă - cu sobă), sau ale bătrânilor; în camerele de oaspeţi (divan) se stătea pe canapele joase desfăşurate pe toată lungimea pereţilor, tipic oriental, iar tavanul şi sobele erau pictate; majoritatea spaţiilor au grilaje de lemn după care femeile priveau la oaspeţi fără a fi văzute (conform mentalităţii musulmane de la 1700); toaleta are două uşi (se intra pe o parte şi se ieşea pe alta când erau mulţi oaspeţi); anexat toaletei, este inclusiv un hamam (baie turcească, echivalentul duşului cu apă fierbinte). Adiţional, între etaje, există trape cu tot felul de conexiuni secrete pentru scurtături sau pentru a nu fi văzute femeile.


Total separat de zona rezidenţială, Bazarul Nou se focusează exclusiv pe meşteşuguri şi comerţ în lungul a câteva străduţe în pantă cu case înşiruite (integral în restaurare). Caut în zadar o carte despre Albania prin bazar, totul este prea turistic, aşa că mă îndrept spre Muzeul Etnografic. Construit după modelul caselor tradiţionale cu interioare otomane, muzeul se află de fapt pe locul casei unde s-a născut fostul dictator comunist Enver Hoxha. Abia când aud la prânz chemarea muezinul de la moscheea din centru, mă duc la terasa Tavernei Kuka, unde comand shapkat (un fel de sufleu) şi hoshaf (iaurt cu smochine). După-masa o petrec pe terasa pensiunii Mele, de unde studiez mişcarea norilor încărcaţi de ploaie şi scriu încă un ghid pentru platforma Arrivedo.


De la Gjirokastra la Ksamil

Din Gjirokastra, traversez un pas montan de unde cobor spre Syri I Kaltër. Pe malul Mării Ionice opresc în oraşul Sarandë, apoi continui spre sud spre peninsula Ksamil, unde merg la camping.

Înainte să plec din Gjirokastra, Mehdi mă serveşte cu omletă în formă de inimioară, roşii fin feliate şi două clătite mari cu nutella, banane şi alune pisate. Mi-e rău de cât mănânc, dar mă aşteaptă drum lung.
La scurt timp după ce plec din Gjirokastra, încerc să găsesc teatrul din anticul Hadrianopolis; drumul este însă prost şi renunţ repejor. Aproape de graniţa cu Grecia, caut de câteva ori bifurcaţia nesemnalizată spre oraşul Sarandë. Drumul începe brusc să urce şi şerpuieşte spre un pas montan. Asfaltul este însă bun, iar drumul este circulat. În pasul montan este un hotel cu un mic camping şi mulţi cai sălbatici pe şosea. Din pas drumul coboară şi trec prin multe sate cu biserici de piatră.

În dreptul unui mic baraj, fac dreapta spre Syri I Kaltër (Ochiul Albastru) după ce plătesc intrarea la un ranger. Izvoarele se află 2 km mai sus, pe un drum pietruit destul de avariat, dar foarte circulat de turişti. Apa lacului este foarte albastră şi rece în acelaşi timp. De pe un ponton suspendat deasupra apei se întrezăreşte avenul abrupt de sub apă, cu piatră albă care reflectă albastrul cerului şi dă numele Ochiului Albastru. De origine carstică, avenul ar avea adâncime mare, iar apa bulbuceşte la suprafaţă. Câţiva se încumetă să sară în apă, eu abia reuşesc să stau cu picioarele un minut în apa rece ca gheaţa.


De la Ochiul Albastru continui spre Sarandë şi pe drum văd multe indicatoare spre mănăstiri şi castele. Drumurile par însă dubioase şi mă abţin să rămân cu maşina pe undeva. În centrul Sarandëi găsesc cu greu loc de parcare lângă o piaţă ambulantă, unde vorbesc cu un vânzător să îmi pună un pepene deoparte pentru la întoarcere şi îmi asigur astfel şi parcarea păzită.

Sarandë are o faleză animată unde răsare brusc un bust al lui Nicolae Iorga, un portuleţ turistic cu palmieri, o plajă cu pietricele şi câteva ruine de la o fostă bazilică-sinagogă sau de la vechea cetate. Strada comercială are case din piatră sau viu colorate, iar în lungul falezei domină imobile înalte, în culori deschise şi cu balcoane spre mare. Toate restaurantele de pe faleză servesc peşte, iar în jurul meu aud mai mult italiană decât albaneză.

La sud de Sarandë se află lacul Butrint (cu apă dulce şi sărată), străjuit de peninsula Ksamil. Primul camping din Ksamil este pustiu şi nu găsesc pe nimeni, aşa că merg până la Ksamil Caravan Kamping, unde Alexander şi soţia sa Linda mă primesc cu un nescafé rece. Parchez în spatele a două maşini de români, montez cortuleţul instant pe o zonă de iarbă şi mă duc la plajă. La restaurantul din golfuleţ mănânc midii la grătar cu cartofi prăjiţi şi multă lămâie, apoi îmi fac siesta pe un şezlong cu vedere la Marea Ionică. Apa este caldă, are câteva valuri şi zac acolo până apune soarele.

Înscrie-te şi urmăreşte blogul de călătorii al Iulianei Marchian la Authentic Travels. O variantă mai stufoasă a acestui jurnal poate fi găsită la "From the old town of Gjirokastra to the Ksamil Peninsula."
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer