Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Incredibila India (III)


Eduard Ţone

28.01.2019
tuktuk.ro, noiembrie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Oamenii

Dincolo de ceea ce am văzut în India - obiective turistice, oraşe nebune şi colorate, peisaje delicioase - am rămas în mod cert în suflet cu ideea că în primul rând mi-au plăcut oamenii. Nu a fost o călătorie pe cont propriu, în care să merg cu rucsacul în spate prin sate şi să iau contact cu numeroase persoane, care mai de care mai fistichii dar chiar şi în acest program clar de vizitare, am avut răgazul şi ocazia să descopăr, fie şi pentru câteva minute, partea frumoasă a acestui popor.

Indienii transmit sentimentul că în ciuda sărăciei care răzbate în multe locuri prin care treci, viaţa este, pentru ei, un lucru care depăşeşte latura materială. Sigur că muncesc mult pentru a câştiga, deseori, extrem de puţin. Dar nu banul contează neapărat, chiar dacă unii ar face orice ca să-l câştige - am mai spus despre nebănuitele mijloace prin care reuşesc să-şi atragă bacşişul şi chiar dacă senzaţia este, pe alocuri, că încearcă să ţi se vândă ceva cu orice preţ şi că, oricum, vei fi înşelat. Dar indienii au o bucurie a vieţii pe care o intuieşti instant. Uneori, ea nu înseamnă mai mult decât un gest banal. Alteori, e o manifestare în masă. Am rămas surprins să văd, de pildă, bucuria cu care un indian vrea să facă o fotografie cu un turist.

  
  
 

Toţi au telefoane mobile, majoritatea smartphone-uri (cred că există deja un cult al mobilului) iar lucrul pe care-l apreciază cel mai mult la un telefon se pare că e camera foto. În diverse locuri, localnicii ne rugau să facem poze cu ei. Apoi ţi le arată, cu un zâmbet larg şi, dacă le ceri, sunt în stare să ţi-o trimită pe email. Au fost momente în care, plecând de la un selfie în doi, am ajuns să ne pozăm cu grupuri întregi de copii sau adolescenţi veniţi să viziteze diverse locuri. Băieţii se bucură în mod special dacă reuşesc să se pozeze cu o femeie iar dacă aceasta e blondă, par că au ajuns în Nirvana. Pesemne consideră că gestul le aduce noroc sau pur şi simplu văd blonde atât de rar încât ajung să dezavueze bancurile făcute pe seama lor.

Nu vă imaginaţi că e o bucurie continuă pe străzile din India (nu vorbim, totuşi, de Bhutan) iar grijile şi nevoile localnicilor se citesc de multe ori pe chipurile acestora. Dar sufletele lor par deschise şi trebuie să te adaptezi cumva la ei şi la modul lor de viaţă. Nichita Stănescu spunea că "oamenii sunt păsări cu aripile crescute înlăuntru". Cred că indienii le au pe dinafară dar fiind atât de mulţi şi înghesuiţi, relativ puţini reuşesc să se ridice şi să zboare.

Indienii au multe obiceiuri şi apucături care pot părea bizare pentru europeni. Voi mai vorbi despre asta, momentan amintesc despre faptul că un indian urăşte să audă cuvântul NU. Dacă nu vrei să cumperi un suvenir cu care eşti bombardat permanent, nu spune nu. Pentru că respectivul va insista până ţi-l prinde de gât. Dacă un indian e nevoit să răspundă la o întrebare cu "nu", va deveni brusc vag şi va evita negaţia pe faţă. Aşa că va trebui să înţelegi sensul corect al unor fraze precum "voi încerca" sau "mai târziu".

Haoticul Jaipur

După nebunia cu ricşa prin Old Delhi, "misiunea" în capitala Indiei pare încheiată iar la orizont se arată unul dintre cele mai fascinante oraşe ale ţării: Jaipur. Aflat la circa 260 km de New Delhi, Jaipur este capitala statului Rajasthan, oraş istoric şi poartă către, probabil, cea mai interesantă regiune a Indiei. Jaipur a fost fondat la 18 noiembrie 1727 de către maharajahul Sawai Jai Singh II, conducătorul Amerului.

Jaipur a fost supranumit "oraşul roz" datorită culorii materialului de construcţie din care sunt făcute aproape toate structurile. Culoarea roz are, de fapt, propria ei istorie: în anul 1876, Prinţul Albert de Wales şi Regina Victoria au făcut o vizită în India. Şi pentru că rozul e o culoare ce simbolizează ospitalitatea în tradiţia indiană, maharajahul Ram Singh al Jaipurului, a pictat întregul oraş în roz, pentru a întâmpina cum se cuvine oaspeţii. Tradiţia s-a menţinut iar în prezent rezidenţii sunt obligaţi prin lege să menţină culoarea roz pe zidurile caselor lor. Bine, nu vă imaginaţi că e vorba de rozul clasic şi că Jaipur e un fel de "hello Kitty" al Indiei, doar că în loc de "kitty" umblă elefanţi. E plin de elefanţi, ei înşişi sunt pictaţi cu mult roz pe trompă şi urechi dar casele sunt mai degrabă de un roşu cărămiziu special, vopsea obţinută dintr-un compus de oxid de calciu special, extrem de durabilă în condiţiile de ariditate din Jaipur. Pe care, ok, să-l numim "roz".

  
  

În orice caz, dacă New Delhi mi se păruse haotic, Jaipur avea să întreacă orice măsură în privinţa ideii de organizare a unui oraş. M-am întrebat deseori dacă există primării în aceste oraşe şi ce rol au ele. Jaipur e un oraş cu vreo 7 milioane de cetăţeni, plin de obiective turistice, plin de tuktuk-uri, de maşini, de motoare şi de animale. Un fel de turn babilon care funcţionează după reguli misterioase.

Centrul oraşului, bulevardul principal pe care se întind magazine, restaurante, cafenele, ceainării şi alte dughene, plus Palatul Vânturilor, e un deliciu. Am avut la dispoziţie într-o după-amiază două ore pe care le-am pierdut de-a lungul acestui Hawa Mahal Road. Am văzut boi şi vaci, ba chiar şi porci, mergând nestânjeniţi pe trotuare. Pieţe ambulante, cu vânzători care pălăvrăgeau non-stop. Elefanţi vopsiţi, mari amatori să mănânce ad-hoc câteva gogoşi de la vânzătorii ambulanţi.

Am intrat în câteva magazine cu haine colorate şi am asistat la negocieri interminabile purtate de fetele din grup cu negustorii care lăsau la preţul sari-urilor după minute bune de tocmeli harababuristice. Şi, mai ales, am traversat intersecţia cu strada Tripolia, cu sentimentul că e ultima intersecţie pe care o voi traversa în viaţa asta. Am închis ochii şi m-am lăsat în braţele Ganesh-ului, zeitatea hindusă, cu chip de elefant, care, culmea, avea un templu dedicat la numai câţiva metri distanţă. Oameni şi vehicule de tot felul traversau strada (se întâmpla pe la ora 6 seara, când deja se întunecase) fără a ţine cont de culoarea vreunui semafor, fără să acorde vreun fel de prioritate în afară de cea a bunului simţ, aceasta traducându-se prin "e de bun simţ să nu-l strivim p-ăla sub roţile camionului".

O nouă experienţă spectaculoasă, aş zice. În orice caz, Jaipur a fost oraşul care mi-a plăcut cel mai mult dintre cele trei "vârfuri" ale Triunghiului, şi asta din mai multe motive. Unul dintre ele se afla chiar pe Hawa Mahal Road şi purta, în fapt, chiar numele străzii. Hawa Mahal, sau Palatul Vânturilor, nu este un palat în sine, ci mai degrabă un perete cu ferestre multe, o extensie a Palatului Oraşului, având o structură asemănătoare cu cea a unui cuib de albine. A fost ridicată în 1799 de către maharajahul Sawai Pratap Singh, în forma coroanei lui Krishna, zeul hindu, şi a devenit unul dintre simbolurile oraşului, superb exemplu de arhitectură Rajput. Are cinci etaje, 953 de ferestre micuţe şi e construit din gresie roşie şi roz. Numele de Palat al Vânturilor provine de la sistemul de ventilare care permite propagarea unei brize uşoare în interiorul camerelor pe timpul verilor (o găselniţă genială, al cărei sens s-a pierdut după ultima renovare a palatului).

 

De fapt, menirea acestei construcţii ce pare maiestuoasă dinspre stradă dar care este, în realitate, mai degrabă un perete înalt, o faţadă ce face legătura cu Palatul, a fost de a permite doamnelor de la curtea regală să observe mai bine, de la înălţimea ferestrelor, viaţa de zi cu zi a oraşului, fără ca ele însele să fie zărite. Habar n-am cine mai observă acum pe cine, dar Palatul Vânturilor mi s-a părut simpatic, deşi cumva prea înghesuit pe strada colorată şi lipsită de reguli care-i poartă numele.

O plimbare prin centrul Jaipurului (video):


Fortul Amber

Am povestit despre Hawa Mahal, luând-o un pic înaintea ordinii cronologice a traseului din Jaipur. Primul popas l-am făcut, de fapt, la fortul Amber (sau Amer, cum e ştiut în India), care se află la vreo 12 kilometri în afara oraşului şi reprezintă principala atracţie turistică a acestuia. Fortul se întinde semeţ pe dealul Cheel ka Teela (Dealul Vulturilor), aflat în imediata apropiere a lacului Maota, şi istoria lui începe în secolul 16, când a fost ridicat de către Maan Singh Întâiul, unul dintre primii şefi de război, generalul de încredere al Împăratului Akbar.

 

Am început explorarea locului cu o sesiune foto de la distanţă, într-un loc în care un nene mustăcios cânta de zor la instrumentul tradiţional (se numeşte pungi sau bansuri) care scoate cobra din coş. Cu succes, fiindcă jivina se ridica mândră la auzul sunetelor îmbietoare. Acum, nu ştiam dacă o făcea datorită muzicii sau din alte motive, mai ales că am văzut ceva mai târziu, în interiorul fortului, doi flăcăi cu turbane care se chinuiau de minute bune să-şi hipnotizeze cobrele spre deliciul publicului şi... nu reuşeau. Aveam să aflu că, de fapt, cobrele sunt surde şi că ele se ridică luând acea poziţie în semn de apărare împotriva unui eventual atac, deoarece animalul consideră pungi-ul şi pe posesorul acestuia drept o ameninţare iminentă. Un truc, aşadar. Cu care unii dintre aceşti "snake charmeri" fac o mulţime de bani încă din vremuri străvechi: primul îmblânzitor de cobre a fost menţionat în Biblie.

 

Ca să ajungi sus, pe deal, dincolo de porţile Fortului Amber, trebuie să faci o plimbare cu elefantul. Şiruri de elefanţi poartă perechi de turişti pe un drum care durează cam un sfert de oră şi care se transformă într-o experienţă haioasă, în special atunci când pachidermul se supără şi te scuipă cu trompa peste cap. O "armată" de elefanţi aşteaptă într-un soi de elefanto-bază, să transporte turiştii pe drumul către fort. Un drum costă circa 13 euro, pentru două persoane (întoarcerea o faci pe ieşirea care este pe partea opusă, dar nu vei mai lua elefantul ci pe jos, cu jeep-ul sau cu alt mijloc de transport). Te "îmbarci" de la înălţimea unui ponton aflat la nivelul spatelui elefantului, care este ghidat de către conducătorul lui. Pe parcursul drumului admiri lacul Maota, în mijlocul căruia se află câteva superbe grădini amenajate în stilul celor de la castelele de pe Valea Loirei, din Franţa. Elefanţii se mişcă lent şi te lasă la intrarea în fort (biletul costă circa 3 euro, pentru străini, 35 de eurocenţi pentru localnici), mai exact la Poarta Soarelui.

  
 

În interior nu te vei plictisi şi vei colinda vreme de cel puţin o oră, pentru că fortul are mai multe zone de interes, surprinzător de diferite. De la poartă ajungi în curtea interioară principală, acolo unde intrau pe vremuri soldaţii care se întorceau de la război. Vei remarca îndată Palatul Oglinzilor (Sheesh Mahal), care are pereţii şi tavanul placaţi cu picturi şi flori făcute din sticlă adevărată şi vei asculta o poveste frumoasă, care spune că în urmă cu sute de ani, reginei nu i se permitea să doarmă în aer liber dar ea adora să vadă stelele noaptea. Aşa încât, pentru a-i face pe plac, regele a ordonat arhitecţilor să inventeze ceva care să-i satisfacă această plăcere. Iar aceştia au inventat pereţii de sticlă, care reflectau în mii de "steluţe" lumina de la doar două lumânări aprinse noaptea.

  
  

E plăcut să petreci câteva minute în această curte interioară, dar dacă urmezi drumul către palatul principal vei găsi, până la ieşirea pe Poarta Lunii, alte trei curţi interioare spectaculoase, trecând şi admirând micul templu Siladevi (care are uşi de argint), sala audienţei publice, apartamentele maharajahului, sala victoriei, sala plăcerilor şi zenana - zona rezervată femeilor, făcută în aşa fel încât ca maharajahul să ajungă lesne în turul său nocturn în apartamentele concubinelor care erau independente, dar legate printr-un coridor comun.

  
 
  
  

Am părăsit Fortul Amber cu un jeep care cobora ameninţător printre indieni pe motoare, pe tuk tuk-uri sau pe elefanţi. A urmat o scurtă oprire pentru a privi de pe ţărm Jal Mahal, palatul care pluteşte aproape nefiresc pe apa lacului Man Sagar, loc de o bruscă serenitate în haoticul Jaipur. Având o arhitectură simetrică şi având pe vremuri rol de refugiu de vânătoare pentru maharajahul Madho Singh I, care l-a şi construit, în 1750, Jal Mahal serveşte în prezent doar ca restaurant pentru diverse evenimente.


Dacă ajungeţi acolo şi vă întreabă cineva câte camere are palatul, fiţi siguri să răspundeţi: niciuna! Nu am ajuns la palat (se pot lua bărci pentru asta) dar am aflat că în interior există nu mai puţin de patru niveluri aflate sub cel al apei iar pereţii sunt atât de solizi încât susţin milioanele de litri din lacul ce-l înconjoară de peste 250 de ani. De altfel, în urmă cu circa 10 ani, locul era o ruină abandonată, cu apă care băltea dar prin eforturile administraţiei din Jaipur, a fost readus la viaţă.

Amber Fort (video):


Observatorul Astronomic

Pe o căldură de 40 de grade am ajuns la Observatorul Astronomic din Jaipur (Jantar Mantar), un loc în care soarele ardea atât de tare încât mi-a fost greu să mă concentrez pentru a asculta explicaţiile pline de savoare ale lui Mavi, minunatul nostru ghid. Jantar Mantar (terminat în 1734 sub domnia maharajahului Jai Singh II) a fost vreme de mulţi ani cel mai avansat observator astronomic din lume, având nu mai puţin de 19 uriaşe instrumente astronomice cu care se puteau determina eclipsele, se puteau localiza stelele, se putea determina în mod precis traiectoria pământului în jurul soarelui. Acele instrumente aflate în aer liber au fost conservate excelent iar piesa de rezistenţă a întregului complex este Samrat Yantra - Marele Cadran Solar, cel mai înalt cadran de acest fel din întreaga lume. Are 27 metri înălţime şi o viteză de deplasare a umbrei de 6 cm pe minut.

 
  
  

Jantar Mantar, Observatorul astronomic (video):


Jantal Mantar (numele derivă de la cuvintele yantra - instrument şi mandir - templu) e un loc oarecum bizar, în care recunosc că m-am pierdut printre explicaţiile ştiinţifice, topit de arşiţa soarelui în timp ce încercam să mă sprijin de construcţiile din piatră şi marmură, cu care vechii indieni reuşeau să privească stelele şi să determine tot felul de poziţii astronomice, cu ochiul liber. Am spus "vechii" dar instrumentele sunt în perfectă stare de funcţionare, putând fi folosite şi în prezent de către cei pricepuţi la aşa ceva.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer