Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Incredibila India (IV)


Eduard Ţone

04.02.2019
tuktuk.ro, ianuarie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Comerţul

Jaipur, oraşul-roz, unul dintre primele oraşe indiene care au fost construite după un plan (în cazul de faţă planul a aparţinut în 1727 arhitectului Vidyadhar Bhattacharya) e înţesat de comercianţi. Treaba cu comercianţii în India e destul de bizară şi am reuşit să mă lămuresc pe deplin care e procentajul magazinelor "normale" din marile oraşe. Asta şi poate pentru că nu am avut ocazia să străbat cartiere moderne, recent construite, care să înglobeze mall-uri sau, în tot cazul, lanţuri de magazine cunoscute. Arterele comerciale pe care le-am "testat" erau un soi de bazaruri întinse de-a lungul străzilor, cu patroni care trag de tine să le vizitezi magherniţa, fiind în stare să meargă cot la cot pe o distanţă de câţiva zeci de metri pentru a-ţi smulge promisiunea că "atunci când te întorci" o să intri să vezi şi marfa lui.

Personal, nu-mi place genul de comerţ în care negocierea joacă rolul principal. Iar în India e cam ca în ţările arabe, dacă nu mai rău. Dacă nu ai negociat, eşti pierdut. Iar negocierea înseamnă că, dau un exemplu, dacă obiectul pe care ţi-l doreşti "costă" iniţial 2000 de rupii, va trebui să-l negociezi până pe la 200 ca să-l iei la preţul corect. Până la a tăia zeroul acela însă, trebuie să parcurgi paşii teatrului ieftin de rigoare, cu tot ce înseamnă acesta, inclusiv să ieşi din magazin de două ori, să spui că te grăbeşti, că pierzi trenul sau că-ţi naşte nevasta tripleţi, că "dincolo e muuult mai ieftin" şi, în general, că dacă te superi nu vei mai cumpăra niciodată de la el, tu şi încă cinci generaţii după tine. Iar la final, vei avea zeroul tăiat şi mustrarea de conştiinţă că ţi s-a vândut mult sub preţ şi că nu se poate chiar aşa daaaaaar "să mai vii să cumperi de-aici şi să-ţi trimiţi şi prietenii".

 
  

În Jaipur, zeci de magazine de pe Hawa Mahal Road şi de pe bulevardul aflat în prelungirea acestuia, vând cam aceleaşi lucruri: bluze colorate, sari-uri, eşarfe. Modele şi culori cât pentru toate fetele şi femeile din univers, pe care orice vânzător e dispus să le scoată la vedere până când dugheana lui se umple şi nu mai poţi respira. Cu cât mai multe cumperi, cu atât vei avea parte de un preţ mai bun. Doar că asta înseamnă timp. Mult timp. Şi răbdare. Multă răbdare. În plus, n-am văzut prea multe lucruri bărbăteşti dar pesemne că bărbaţii nu sunt vizaţi neapărat ca target în această babilonie a culorilor.

Şi dacă tot vorbim de comerţ, am vizitat şi un aşa-zis centru comercial, în care în mod clar erau aduşi turiştii în mod organizat, plin cu aceleaşi pânze mai mult sau mai puţin tradiţionale, în care negocierile nu funcţionează însă decât până la un anumit punct. De ce? Fiindcă aici oricum clienţii apar pe bandă rulantă. Am văzut şi magazine de condimente şi ceaiuri (iar atunci când vine vorba de condimente şi ceaiuri indienii ştiu cel mai bine despre ce vorbesc).

Am văzut cum se fac covoare manual şi am aflat că, dacă eşti interesat, îţi alegi covorul, îl plăteşti şi ţi se trimite direct acasă. Am trecut şi printr-un magazin de unde puteai cumpăra orice fel de piatră semi-preţioasă, pe care o puteai încastra pe loc într-o bijuterie de efect - un fel de paradis al femeilor, ai căror ochi deveneau încă de la intrare mult mai mari şi mai sclipitori. În fine, am bifat şi atelierele în care se realizează, cu o minuţiozitate fantastică, diverse obiecte din marmură, placate şi "brodate" cu bucăţele de pietre semi-preţioase, de la mese la farfurii şi platouri. Indienii muncesc mult dar şi poartă în ei spiritul comerciantului care, pentru supravieţuire, e nevoit să înveţe să vândă aplicând diverse tehnici, majoritatea ce ţin de o gherilă cumva primitivă dar, deseori, eficientă. Personal, nu mi-au plăcut magazinele din India, şi nici tipul de comerţ, dar, recunosc, nu sunt croit pentru aşa ceva şi la fel de inconfortabil mă simt în orice alt loc din lume în care ştiu că nu trebuie să cumpăr cu preţul de la prima strigare. Însă, în acelaşi timp, recunosc că şi negocierile acestea au farmecul lor şi în mod cert sunt un mod prin care te poţi apropia - atunci când e cazul şi îţi doreşti - de stilul de viaţă local, descoperind, în limitele dialogului ad-hoc, cum se trăieşte în locul respectiv.

 
 
 
 

City Palace

După cele 40 de grade de la Observatorul Astronomic, care aproape că mi-au topit aparatul foto, Mavi, ghidul nostru de ispravă, ne îndreaptă spre Palatul Oraşului - City Palace, locul în care domneau pe vremuri maharajahii Indiei. City Palace a fost construit între 1729 şi 1732 de acelaşi Sawai Jai Singh al II-lea, care a domnit în Amer dar care avea viziuni largi. Mai ales atunci când în Amer au apărut probleme legate de creşterea numărului de locuitori şi, implicit, de apă. Sawai l-a însărcinat pe arhitectul oraşului să facă planurile pentru a ridica un palat în Jaipur iar acesta s-a executat, având în minte stilurile arhitectonice Mughal şi Rajput, cu uşoare accente europene, fiindcă, deh, aveau şi europenii virtuţile lor, fie şi arhitectonice.

 
 

A rezultat o bijuterie, un complex de clădiri, grădini şi curţi interioare, plasat în mijlocul oraşului vechi şi crescut ca o gogoaşă de-a lungul vremii, fiecare maharajah adăugând construcţii, ultimele datând de la începutul secolului 20. Poate de aceea, Palatul dă o uşoară impresie de brambureală stilistică şi trebuie să-l savurezi mai degrabă pe porţiuni decât pe de-a-ntregul. Cu adevărat impresionante sunt cele patru porţi principale (Udai Pol, Virendra Pol, Jaleb Chowk şi Tripolia, aceasta fiind rezervată exclusiv familiei regale), bogat decorate, împodobite, pline de briz-brizuri.

O parte din City Palace e transformată în muzeu iar unul dintre cele mai cool obiecte pe care le vezi aici este setul de haine pe care le purta "micuţul" maharajah Sawai Madho Singh I, care cântărea "numai" 250 de kilograme. O altă parte a Palatului este rezidenţială, aici locuind descendenţi ai foştilor conducători ai Jaipurului. La o plimbare prin curţile Palatului e imposibil să nu remarci un uriaş vas de argint, care a fost înregistrat de Cartea Recordurilor ca fiind cel mai mare vas de argint din lume, având o înălţime de 1,5 m şi cântărind 340 kg. Şi, probabil cea mai impresionantă curte este cea numită Pitam Niwas Chowk, care are patru porţi (simboluri ale celor 4 anotimpuri), una dintre ele fiind ornată fabulos şi denumită, în consecinţă, Poarta Păunului. Simbol al toamnei, Poarta Păunului are un design viu, bogat şi face trimitere, totodată, către una dintre celebrele zeităţi hinduse: Vishnu.

  
 

City Palace te încarcă de energie după ce te poartă prin istoria indiană a ultimilor 300 de ani, punctată inclusiv de tot felul de colecţii de arme, de la puşti la tunuri, blajin păzite de gardieni cu figuri pitoreşti, coloraţi şi plictisiţi. E amuzant să pândeşti figurile mustăcioase ale gardienilor, poliţiştilor şi jandarmilor indieni pentru a surprinde cu aparatul foto o privire aparte. Scuze, a fost o plăcere vinovată şi o puteţi regăsi prin fotografiile din această călătorie.

Chand Baori - Fântâna în trepte

Te desparţi greu de Jaipur, fiindcă aici India pare mai "ea însăşi" decât în New Delhi şi ştie cum să-şi valorifice magnetismul colorat în aşa fel încât să te facă s-o iubeşti. Plecăm însă spre al treilea vârf al "triunghiului" aurit, Agra, acolo unde ne aşteaptă "vedeta" Taj Mahal. Dar până la marele palat mai avem câteva lucruri spectaculoase de savurat pe drum.

Abhaneri e un sat, aflat la 95 de kilometri de Jaipur, pe drumul dintre Jaipur şi Agra. Cândva, satul acesta care azi e mai degrabă o ruină, se numea "oraşul luminii", dar azi e plasat pe harta turistică a Indiei pentru două motive: fântâna în trepte Chand Baori şi templul Harshat Mata. Dincolo de acestea, trecerea prin Abhaneri te aduce aproape de viaţa rurală a Indiei. Ţăranii indieni muncesc la fel de mult ca ţăranii din orice parte a lumii. Ogoarele sunt arate, animalele arată muncite iar privirile sunt sfredelitoare, fie că aparţin copiilor care se ţin scai de ţine să le dai ciocolată, fie că vin dinspre localnicii despre care... nu ştii niciodată ce vor cu adevărat.

Un lucru e cert, însă: locuitorii din Abhaneri au inventat baoris, fântânile în trepte, pe care le foloseau pentru a aduna apa provenită de la ploi şi a o păstra pentru zilele secetoase. Un fel de rezervoare uriaşe şi spectaculoase ca design, cel mai cunoscut (mai mare şi mai adânc) dintre acestea fiind Chand Baori.

  
 
 

Chand Baori a fost construită între secolele 8 şi 9, fiind botezată după numele regelui Chand Raja, din clanul Gujara Pratihara, cel care a comandat-o. Are 3500 de trepte, plasate într-o simetrie perfectă, care coboară la o adâncime de 20 de metri. Cu toate că nu se cunoaşte exact ideea din spatele construcţiei monumentale, e clar că treptele au fost făcute pentru ca oamenii locului să aibă acces la apă atunci când doreau. Azi, fântâna nu mai e funcţională iar apa verde şi stătută din adâncurile ei nu face decât să-i sporească misterul.

Ceea ce şochează este geometria construcţiei, de o frumuseţe incredibilă: treptele înconjoară fântâna pe trei dintre laturile acesteia, pe a patra fiind construite câteva pavilioane, unul peste altul, în care se află nişe ce conţin sculpturi cu tematică religioasă. Există chiar şi un apartament ce era destinat familiei regale, care venea aici să asiste la manifestările artistice locale. Pentru că fântâna nu era folosită doar ca sursă de apă ci era şi loc de întâlnire pentru cei care făceau parte din comunitatea locului - oamenii veneau aici şi se răcoreau, stăteau la discuţii şi puneau ţara la cale, coborând treptele către baza fântânii, acolo unde temperatura este întotdeauna cu 5-6 grade mai mică decât cea de la suprafaţă.


Chand Baori este unul dintre cele mai impresionante locuri din lume pe care am avut norocul să le văd. Poate şi pentru că este, într-o oarecare măsură, o construcţie bizară şi unică. Nu prin existenţa ei în sine, fiindcă s-a estimat că în vremurile medievale au fost construite în statele din nordul Indiei peste 3000 de fântâni în trepte (câteva sute încă există) ci prin stilul, detaliile şi frumuseţea ei.

Chand Baori (video):


Fântâna a fost construită în onoarea lui Harshat Mata, zeiţa fericirii şi bucuriei, care avea mare influenţă prin partea locului, de vreme ce la doar câţiva metri distanţă de Chand Baori se află templul care-i este, de asemenea, dedicat. Şi care, în ciuda faptului că e plasat în mijlocul bălăriilor, e o altă splendidă piesă arhitectonică, ridicată undeva prin secolul 10 dar distrusă de-a lungul vremii, aşa că acum arată destul de avariată. Cu toate acestea, coloanele, stâlpii, statuile ce o compun, sunt de o frumuseţe remarcabilă şi parcă încă se simte aura răspândită de zeiţa care altădată îşi revărsa dragostea asupra vechiului oraş Abhaneri.

 
  

Am urcat în autocar după ce am trecut pe lângă câţiva copii în căutare de dulciuri, două-trei mame cu priviri lungi şi o cămilă slabă ca un ogar, folosită pe post de măgar la o căruţă. Am lăsat în urmă Abhaneri, un sat ce nu trebuie ocolit atunci când ajungi în Triunghiul de Aur şi ne-am îndreptat către Agra, cel de-a treilea oraş de referinţă al călătoriei în India. Dar până la Agra, aveam să ne oprim într-un loc pe care l-am catalogat drept uşor... bizar.

Video Harshat Mata Temple:


Hotelul de nicăieri

Undeva, în India, în apropierea unei autostrăzi, de fapt, in the middle of nowhere. Autocarul parchează lângă o clădire mare, colonială. Un hotel. Un tip trist stă în poziţie de drepţi lângă o cămilă. "Ne plimbăm şi cu cămila". În faţa hotelului, trei muzicieni bătrâni şi desculţi, cu zâmbete stranii, încep să cânte de mama focului, ca la comandă, invitând fetele la dans. Pe fundal, un indian încruntat, în ţinută militară, bate într-o tobă imensă, albă, cu floricele pictate. Moşarii cântă de zor, în straiele lor colorate, şalvari albi, turbane asortate. Dau impresia că ar putea cânta la infinit sau până la sfârşitul lumii. O fac până apare boss-ul, care ne face cunoştinţă cu băiatul lui, cel care se ocupă de această minunată şi uriaşă proprietate şi care ne va conduce pentru a ne-o prezenta.

Începem cu fântânile arteziene şi cu întinsa grădină în care se află tot felul de plante, fiecare atent descrisă. E un fel de grădină botanică privată, o "arcă a lui Noe", doar că în loc de animale se află plante. În apropiere, o piscină arătoasă şi pustie îşi aşteaptă clienţii. E cald şi linişte, o linişte apăsătoare care domneşte asupra acestei proprietăţi care-mi aminteşte, habar n-am din ce cauză, de hotelul din Shining, celebrul roman horror al lui Stephen King.

  
  
 

Vizităm apoi hotelul, la fel de gol şi bizar. O recepţie părăsită, coridoare largi şi camere cu mobilă minimalistă şi rece, având uşi închise cu lacăte. Parcă totul a fost "montat" atunci, cu o oră înainte de sosirea oaspeţilor. Fiul patronului nu schiţează niciun zâmbet: prezintă totul cu profesionalism, de parcă şi-ar prezenta viitoarea zestre. Dar vizita nu poate fi completă fără încă un tur: cel din spatele hotelului. Pentru că în spate se întinde pe mai multe hectare restul proprietăţii: culturi diverse, animale care bântuie pe câmpurile vaste, oameni care muncesc şi, culmea!, locuiesc acolo.

Patronaşul ne împarte în trei grupuri: unul va fi condus de cămila de la intrare, altul de un fel de tractor cu remorcă - un hârb manevrat cu meşteşug de doi ţărani şi al treilea (norocoşii!) la el în jeep. Nimeresc în grupul din tractor şi după zece minute am creierii omletă, de la hurducături. Nu e nimic spectaculos în a merge pe câmp, fie şi cu cămila (proastă alegere) dar trebuie să apreciem plantaţia, înainte de a lua un prânz delicios în sala de mese a fantomaticului hotel, care are de toate, inclusiv magazin de suveniruri, în care ne pofteşte, elegant, prietena (şi viitoarea soţie) a elegantului fiu de "maharajah".

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer