21.03.2020
6-7 dimineaţa. Ultima duminică din februarie 2011. Zi cu soare.
Unchiul meu m-a sunat să-mi spună că mama îşi rupsese piciorul şi era la spital. Am simţit că îmi ascundea ceva.
A simţit şi haita de câini din spatele blocului din Colentina, acolo unde e avionul. Erau 6 şi arătau fioroşi. M-au înconjurat. Mi-au mirosit frica. I-a alungat o maşină care s-a materializat lângă mine ca prin miracol.
Am ajuns la spital. Mama era deja în comă. Nu mai puteam ajunge la ea: creierul îi era inundat de sânge, câteva infarcturi, organele îi cedau pe rând. Timp de aproape o săptămână am văzut-o stingându-se. În timpul acesta cumpăram pamperşi, medicamente, mâncare lichidă, de pus în perfuzie, zambile pentru asistente şi infirmiere.
Am învăţat să citesc aparatele de monitorizare şi să mă rog. Să verific culoarea urinei.
M-am certat cu infirmierele care insistau, repetat, să îi aprindă o lumânare sub pat.
Am urlat la rudele mele care nu mă lăsau să îi donez organele. Până când a fost prea târziu.
Într-una din zile, i-am pus să asculte "Paroles, paroles", cântecul ei preferat. Atunci a plâns. Medicii nu au ştiut să-mi spună de ce.
În alta, a vizitat-o mama ei.
Apoi i-am spus că poate să plece, dacă vrea. Că eu voi fi bine, că mă voi descurca şi voi încerca să fiu fericită. Am minţit doar pe jumătate.
Aproape o săptămână mai târziu şi a doua zi după ce am minţit-o pe jumătate, tot pe la 7 dimineaţa, m-au sunat de la spital. Murise.
Afară era soare. Rămăsesem peste noapte la o prietenă.
Am ieşit în stradă. Viaţa îşi urma cursul, indiferentă la strigătul din mine, la golurile care se adânceau în trupul meu nepregătit să-şi piardă rădăcinile.
Aseară m-am uitat la ştiri. Am plâns pentru sutele de morţi din Italia. Sute de oameni care poate se întâlniseră o dată, accidental la piaţă. Sau deloc. Nu mai conta. Dar împart aceeaşi soartă. Au murit singuri. Şi rudele lor au murit puţin. Şi o lume întreagă moare puţin.
Războiul e pentru proşti şi infinit de multe vieţi s-au pierdut pe frontul de luptă. Victime colaterale ale istoriei.
Dar un virus? Un virus care ne alienează în primul rând, care ne ia apropierea.
Îl vom numi "gripa italiană", iar strănepoţii noştri vor vorbi despre un secol mai târziu, când poate şi pe ei îi va lovi o pandemie necruţătoare. Vor spune: "de la clonele astea care mănâncă orice".
Să mori singur. Izolat. Fiica sau fiul tău, mama ta, tatăl tău, fratele tău, câinele tău, vânzătorul de ziare, punkeriţa de la taraba de peşte, feţe pe care ştii că nu le vei mai vedea niciodată. În schimb te vei întâlni cu o mulţime de străini. Veţi fi purtaţi toţi pe acelaşi drum, în camioane militare şi cineva va filma cortegiul de la o fereastră. Se va întrista o lume întreagă în faţa televizoarelor pentru voi, cei fără de chip şi fără de nume, dar care pentru cineva aţi fost "ochii cei mai verzi din lume", "aluniţa de pe obrazul stâng", "Marta", "Giorgio", "mama", "amore mio".
Intenţionam ca în acest an să vizitez Cuba. Şi îmi doream să fac şi un copil.
Visurile acestea par mai departe ca orice, ca oricând.
Între timp există cifrele.
Şi lipsa apropierii.
Şi spaima.
Un coşmar recurent al meu: sunt într-un tren, mă aleargă cineva. Fug din vagon în vagon. Ajung în faţa unei uşi cu geam pe care nu pot să o deschid. Văd oameni de cealaltă parte a geamului, dar ei nu mă pot auzi. Ţipătul meu e surd.
Nu, nu se va termina aşa această mică istorisire personală, o lacrimă într-un fluviu de durere.
Recitesc Heinrich Böll. Da, războiul chiar e pentru proşti.
Am stabilit că o oră bună pentru primul pahar de vin e 11.
Visez un băiat de câteva nopţi încoace. În una dintre apariţiile lui nocturne, luam prânzul împreună şi îmi spune să-mi dau jos bluza, că altfel nu poate mânca.
Zâmbesc la această perspectivă şi mă trezesc chiar înainte să iau o înghiţitură de şampanie. Îmi dădusem jos bluza.
În casă e mai curat ca niciodată.
Mă îmbrac frumos în fiecare zi şi îmi port perlele.
Încerc să reiau legătura cu oameni pe care n-am avut timp să-i mai caut.
Mă uit printre poze vechi, scormonesc amintirile, îl iert pe tata, mi-e dor de mare şi de apropiere.
Aprind lumânări.
Ascult muzică.
Pereţii se lărgesc. Casa se umple de lumină.
După ce vor trece toate acestea, Cuba va fi chiar după colţ.

0 comentarii

Publicitate

Sus