06.04.2020
În ultimele două seri petrecute la Veneţia, înainte de culcare, mergeam singură într-un bar, în apropiere de Riva dei Sette Martiri. Comandam Jack Daniels, cu un singur cub de gheaţă, îl rugam pe barman să mă lase să plec cu paharul şi să stau pe o bancă în faţa mării şi priveam în zare, ascultând Caruso în căşti.

Câteva vase de croazieră dormeau, acostate la ţărm.

Nu-mi amintesc să fi fost mai tristă şi mai fericită în acelaşi timp. Stăteam în ploaie, îmi beam Jack-ul, mă uitam la oameni şi inventam poveşti pentru ei. Majoritatea erau poveşti frumoase în care îmi doream să mă proiectez şi eu, numai că mă blocam cumva la jumătatea drumului, nedorind să le stric echilibrul. Un echilibru deja precar, căci nu există frumuseţe fără un dezechilibru al fiinţei.

Aşa că mă întorceam pe bancă, înapoi în mine.

Vide le luci in mezzo al mare / Pensò alle notti là in America / Ma erano solo le lampare / Nella bianca scia di un'elica / Sentì il dolore nella musica

Deşi în ziua în care am zburat înapoi spre Bucureşti ploua cu găleata şi autobuzul care ne ducea spre aeroport, pe apă, părea susţinut de nişte păpuşari beţi, deşi îmi amintesc zborul şi aterizarea pe Henri Coandă şi drumul până acasă, n-am plecat niciodată de pe banca de piatră din faţa mării. Veneţia a fost inundată toamna trecută, acum e goală şi perfect singură, trec lebede prin faţa mea, în locul vaselor de croazieră, dar am rămas acolo, adică aici, încercând să găsesc o poveste frumoasă în care să mă strecor fără să mă vadă nimeni şi să pară că am fost dintotdeauna acolo.

0 comentarii

Publicitate

Sus