08.04.2020
Când eram mică, tata m-a dus la cioban, să alegem mielul.
Era o zi însorită şi în curtea ciobanului mirosea a mărgăritare şi a stână.
Am trecut pe lângă cadavre de oi şi miei, atârnate de picioarele din spate, de-a lungul unei alei.
Sângele se scurgea în pământ, la rădăcinile florilor.
Doi bărbaţi îndepărtau cu grijă, aproape cu blândeţe, blana de pe animale.

Nu înţelegeam de ce trebuia să alegem. Toate erau la fel de moarte. Toate aveau acelaşi gust.

Nevasta ciobanului mi-a oferit brânză de oaie cu ridichi şi ceapă verde. M-am aşezat la masa din curte şi am mâncat, având în faţa ochilor cadavrele animalelor despuiate. Tata bea vin dintr-un pahar murdar. Aş fi vrut şi eu o înghiţitură.
Soarele strălucea puternic şi mi-au dat lacrimile.

Ne-am întors acasă cu mielul împachetat bine într-un sac de plastic.
Câteva zile mai târziu, în duminica de Paşte, am mâncat ciorbă şi friptură şi drob din el.
Nu mai ştiu dacă a fost Paştele în care tata a aruncat cu mâncarea pe pereţi. Posibil să nu.

Cu o seară înainte fusesem la biserică. M-am întors acasă dimineaţa, cu picioarele amorţite şi cu Paşte pentru o săptămână. Miroseam a tămâie şi a vin.

Mi-a plăcut dintotdeauna Paştele, începând cu slujba de Florii, când se cântă despre o salcie care plânge împreună cu Maria.
Şi patimile lui Iisus. Şi învierea. Întotdeauna învierea. Binele care triumfă. Dar mai ales cearta tatălui pe cruce. Cum Iisus nu a înţeles şi cum nu i s-a răspuns. Nici măcar prin înviere.

De Paşte primeam haine noi şi pantofi noi. Aproape întotdeauna le pătam cu ceară şi le reparam cu fierul de călcat şi hârtie de ziar.

Îl căutam prin biserici pe cel care nu vrea să fie găsit şi refuză să dea explicaţii. Aşa cum toate femeile din familia mea l-au căutat. Iar eu a trebuit să închid cercul, ani mai târziu, poate prea târziu, revoltându-mă.

1 comentariu

  • Roz
    Lia Bugnar, 09.04.2020, 17:51

    Rozana cea frumos scriitoare.


Publicitate

Sus