Acest poem face parte din proiectul Izolare forţată - Faţă-n faţă cu viaţa (blog-jurnal de pandemie), realizat de Editura Casa de Pariuri Literare, proiect co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional.

*

Gică era prins de căruţă cu ajutorul unor fiare lungi, cât două zile de post.
Hamul, fiarele alea, un bici pe care tata îl folosea rar spre deloc şi o căruţă în care aducea porumb, lemne, pepeni sau saci de grâu de la oamenii care îi ţineau pământul în arendă.
Odată, când aveam vreo 5 ani, întorşi acasă, tata a vrut să-l deshame pe Gică şi, neatent, a scăpat unul dintre fiarele lungi care a ricoşat mângâindu-mi tâmpla. Am început să urlu. Tata s-a speriat. M-a rugat să nu-i spun mamei, mai ales că "nu băuse şi nu a vrut şi mă iubea ca pe ochii din cap."
Bineînţeles că primul lucru pe care l-am făcut a fost să-l pârăsc la mama, plângând cu lacrimi de crocodil şi agăţându-mă de fustele ei.
Mă întreb dacă de atunci nu-i totul vis.
Poate că sunt undeva într-un azil, în comă, un copil ridat, o fetiţă cu tunsoare de băieţel, care nu a mai deschis ochii niciodată ca să privească soarele, ci doar în gol. Un gol fără de început şi fără de sfârşit şi fără de aer.
Şi toată viaţa mea de atunci şi până acum nu mi s-a întâmplat decât în imaginaţie.
Centrul memoriei e acelaşi cu cel al imaginaţiei. Iar eu îmi imaginez viitorul ca într-un film SF.
N-am stat cu tataia la cârciuma din faţa casei, în timp ce-şi bea romul - azi băutura mea preferată - şi mă învăţa să joc tabinet, ca să mă "ajute la matematică."
Nu m-am furişat ca să-i pun pachetul de cărţi de joc în coşciug. Era atât de frumos mort. Şi mai liniştit decât îl văzusem vreodată.
Nu am fost martoră la pumni şi înjurături între ai mei. Nu au existat nopţile albe.
Iar această garsonieră în care mă aflu acum, plină de cărţi şi cu două pisici, gardiene ale singurătăţi mele, nu există.
Nimic nu există. Nici Pablo Neruda, nici lumină pură, nici florile proaspete pe care mi le aduce un curier în fiecare săptămână, nici lumânările aprinse de la ferestre, nici tălpile goale pe care încerc să nu mi le rănesc călcând pe amintiri colţuroase, nici rochia pe care mi-am cumpărat-o anul trecut din Grecia.
Totul ar putea fi un vis.
Iar mama mea trăieşte încă şi mă vizitează o dată pe lună. Sunt îmbrăcată într-o cămaşă albă, cu puţină dantelă, am transpirat sub sâni şi un infirmier îmi pune pudră de talc pe pielea roşie şi mă piaptănă şi îmi cântă într-o limbă pe care nu o cunosc.
Din când în când îmi amintesc nu din viitor, când oameni cu măşti se feresc de mine pe trotuar, ci din trecut, când la trei ani mă urcam pe Gică. Fără şa. Stăteam pe gâtul lui şi îl strângeam de coamă. Îi simţeam pielea pulsându-mi între coapse şi îmi apropiam obrazul de urechea lui.
Gică, cel mai frumos cal. Gică, prietenul cel mai bun al lui Rex, un ciobănesc german pe care l-a adus tata de la Bucureşti într-o zi. A speriat pe toată lumea din familie în primele săptămâni. Numai pe mine mă accepta şi mă iubea şi îmi era umbră.
De atunci îmi amintesc şi cum vaca Zambilica a fătat un viţel superb. Am asistat la tot procesul şi am înţeles că iubirea şi naşterea nu pot fi cuprinse sau explicate sau descrise cu adevărat de nimic în lumea asta. Atât am înţeles eu, în timp ce-mi agăţam cireşe şi flori de cerceluş după urechi şi viţelul era lins de mamă şi apoi îndrumat să sugă lapte.
Înainte ca tata să mă lovească fără voia lui cu acel fier. Înainte să pic într-un vis etern.
Înainte să încep să-mi imaginez viitorul.


(Foto: Cătălina Flămînzeanu)

0 comentarii

Publicitate

Sus