Acest poem face parte din proiectul Izolare forţată - Faţă-n faţă cu viaţa (blog-jurnal de pandemie), realizat de Editura Casa de Pariuri Literare, proiect co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional.

*

"Mami, te rooog, pot să mă duc în apă?"
Ridic ochii din carte şi, printre razele de soare care-mi intră în gene precum aurul topit, văd o fetiţă care seamănă cu mine când eram mică.

"Mami, te rooog, pot să mă duc în apă?"
Stăteam cu orele în apa sărată, ascultam Radio Vacanţa pe plaja de la Mamaia, în timp ce pielea extrem de albă a mamei se umplea de pete roşii de la soare.
Mă uitam la tata cum tăia valurile. Dispărea sub ele. Părea că n-o să mai iasă niciodată, iar apoi, triumfător, îl vedeam cum se înalţă deasupra mării.
Struguri spălaţi cu apă minerală, mici, ciorbă de burtă, Mădălina Manole în concert, nisip între labii, vara când mi-am pus pentru prima dată slip, apoi sutien. Sânii mei, ca două piersici, se coceau sub soarele de august.
Oare acolo să fi rămas fericirea mea? Pe o plajă din Mamaia, când tata chiar nu părea monstru şi mama zâmbea des şi de la o anumită distanţă puteam fi percepuţi ca o familie fericită?
25 de ani mai târziu, într-un sat din Bulgaria, în plină pandemie, mă întorc în trecut. Pare-se că prezentul nu mi-e niciodată suficient, iar viitorul pare îngrozitor de îndepărtat şi nesigur. Privesc spre el fără să clipesc, aşteptând cu respiraţia tăiată să iasă de sub valuri, în timp ce trecutul pare din ce în ce mai promiţător.
Trecutul pe care nu voiam să-l vizitez, dar mă urmăreşte la tot pasul. Mă doare ca un organ fantomă, mă arde ca o aluniţă pe care am supus-o laserului. Îmi lipseşte ca un torţionar căruia i s-a poruncit "orice, numai n-o lăsa să moară", iar apariţia torţionarului înseamnă viaţă. Chiar dacă gustul metalic al sângelui în gură nu mă va lăsa să dorm liniştită niciodată.

"Mami, te rooog, pot să mă duc în apă?"
Vreau să mă ridic, să o iau de mână pe fetiţa străină şi să mergem amândouă spre valuri. Marea e turcoaz. Valurile sunt înalte şi puternice. Aş învăţa-o cum să le traversăm, să le lăsăm să ne ridice. Am râde amândouă şi am înghiţi apă sărată. Am aştepta delfini şi ne-am uita la orizontul roz al serii până când pielea ne-ar deveni creponată.
Goală, mă uit la fetiţa care seamănă cu mine când eram mică. Simt furnicături în sâni. Câteodată îmi doresc atât de tare un copil încât mi-e teamă să nu încep lactaţia.
Dar cum, ce fel, cu cine, în ce condiţii?
Aş putea să dau vina pe pandemie care ne-a alienat (şi mai mult) sau pe viaţa mea futută sau pe momentele în care stau în cadă şi mă întreb ce naiba l-a apucat pe tata să o ameninţe pe mama că dacă mă avortează o dă pe mâna Miliţiei. Ar fi fost mult mai simplu ca respiraţia mea să nu facă planeta să tremure.
Aş putea scrie despre demonii care m-au vizitat în timpul izolării. Toţi cu măşti şi cu ochii goi.
După fiecare relaţie eşuată, după fiecare om pe care l-am pierdut, m-am simţit de parcă tocmai aş fi făcut un transplant de inimă. Şi corpul meu şi creierul şi sufletul meu trebuiau să se obişnuiască cu aceasta, cu o nouă inimă care-mi bătea străină între coaste.
Inevitabil scriu despre dragoste. Şi inevitabil scriu despre pierdere.
Lucruri mai importante se petrec în lume. Întotdeauna. Şi totuşi, esenţialul este că oamenii se îndrăgostesc şi că supravieţuiesc atât iubirii, cât şi pierderii ei.
Odată am iubit un bărbat care mi-a dăruit madeleines.


(foto: Laura Toca)

0 comentarii

Publicitate

Sus