Acest poem face parte din proiectul Izolare forţată - Faţă-n faţă cu viaţa (blog-jurnal de pandemie), realizat de Editura Casa de Pariuri Literare, proiect co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional.

*

Bunica mea paternă a fost prima femeie din sat care a purtat pantaloni.
Nu l-a iubit pe tataia Niculae. L-a luat pentru bani, avea pământuri şi nume bun.
Mamaia era frumoasă şi rea. Avea părul des şi limba ascuţită.
La aproape 70 de ani, încă se urca în nuc să-l scuture. De cele mai multe ori, beată fiind. Ideal, pe o furtună năprasnică.
Ne uitam la ea şi mama îmi spunea că nucul e răzbunător şi o să o arunce din el.
Dar ea, ca o maimuţă preistorică, sărea de pe o creangă pe alta şi cu un băţ scutura nucile.
Când era în dispoziţie bună, îi curăţa şi îi măcina mamei nuci pentru baclava. Alteori, ne zicea să ne ducem dracului că totul e al ei. Şi să nu mai îndrăznim vara să luăm fructe pentru dulceaţă din curtea pe care o împărţeam.
Bunica avea "mână pentru flori". De fapt pentru orice plantă, legumă sau fruct.
Dacă ar fi aruncat un sâmbure de fructul pasiunii la colţul casei, cu siguranţă anul următor am fi avut ditai plantaţia.
Numai iubire şi bunătate nu ştia să sădească.
Aveam, în spatele casei, trandafiri căţărători care înfloreau până când dădea zăpada şi miroseau a nostalgie şi amor. Cactuşi cu flori superbe, regina nopţii, crini regali, cerceluşi, primăvara grădina era ninsă de ghiocei, iar pentru toamnă, mama se ocupase să umple curtea cu crizanteme de toate culorile. Probabil singurul lucru pe care îl aveau în comun mama şi soacra ei erau florile.
La noi însă certurile acopereau totul, precum buruienile.
Când eram mică, mama m-a lăsat de câteva ori, de nevoie, cu mamaia.
Prima dată, pe la 3 ani, când s-a întors acasă, a descoperit că mă clătinam pe picioare şi mă comportam ciudat. Duhneam a vin. Şi dansam pe muzică populară.
A doua oară, cam un an mai târziu, deşi "cu binişorul luată", episodul s-a repetat, numai că atunci ne-am şi tuns părul între noi. Mamaia era o fire petrecăreaţă.
Abia acum, când am la rându-mi pisici, îmi amintesc că ea avea întotdeauna o pisică lângă sobă. Atunci nu le băgam în seamă. Mama nu suporta animalele în casă, mie mi-era indiferent dacă pisicile dormeau în pod sau cu mamaia.
A rămas văduvă de tânără mamaia. Când eu aveam vreo 7 ani. L-a băgat în mormânt pe tataia, pe care, la ocazii speciale, îl mai şi caftea.
Tataia Niculae era frumos, înalt, bun, m-a învăţat să număr jucând tabinet şi mergeam cu el să bea rom la cârciuma de vis à vis.
"Să nu mă spui, tataie. | Mărie, uită-te la fata asta, e cel mai bun lucru care a ieşit dintre noi. | Mărie, hai gata, că n-am făcut nimic."
Când a murit, i-am strecurat pachetul de cărţi în coşciug. Mama mi-a făcut cu ochiul. Doar ea mă văzuse.
Într-o noapte, după ce a murit, tataia a vizitat-o pe mama. Ea-şi făcea obişnuitul tur nocturn prin curte, să verifice dacă găinile erau închise şi intrările încuiate. Iar tataia o aştepta lângă poarta mică, aşezat între regina nopţii. Au vorbit o vreme, apoi mama a intrat în casă şi mi-a povestit că a stat un pic cu tataia. "Cum?" i-am răspuns. Abia atunci şi-a dat seama că era mort.
Când eram copilă, aveam convingerea că sufletul chiar se plimbă patruzeci de zile prin lumea cunoscută, înainte ca Sfântul Petru să descuie uşile Raiului şi să-l primească - pe al lui tataia cu un pahar de rom.
Pisicile, romul, florile, superstiţiile, momentele trecătoare de nebunie, dar şi "je m'en fiche, asta sunt", precum şi al doilea nume pe care îl port, Maria, toate acestea sunt parte din fiara pe care învăţ să o îmblânzesc. Fiara memoriei întipărită sub unghii, după urechi, în mirosul genunchilor.
Dacă mi-e dor de ceva din copilăria mea, în afară de momentele de tandreţe cu mama şi de cât îl iubeam pe tata când era treaz, e să joc tabinet cu tataia la cârciuma din faţa casei, sub o boltă de vie parfumată, el frumos şi înalt, cu un pahar de rom în faţă.


(foto: Florin Cojocaru)

0 comentarii

Publicitate

Sus