26.09.2020
Acest poem face parte din proiectul Izolare forţată - Faţă-n faţă cu viaţa (blog-jurnal de pandemie), realizat de Editura Casa de Pariuri Literare, proiect co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional.

*

Dragă Niko,

E noapte şi sunt în portul din Heraklion.
Lumina s-a transformat dintr-un roz trandafiriu într-un portocaliu violent.
Beau un Havana dublu, cu picături de lime în el şi mă uit la mare. Şi la bărcile acostate la ţărm.
Am în mine toate tristeţile şi toate bucuriile lumii laolaltă.
Chelnerul de la cafeneaua din port - numită "Marina", cum altfel? - s-a mirat că nu vreau să stau la o masă, ci îmi iau paharul şi mă depărtez de oameni.
Deşi îmi place să îi observ şi să îmi imaginez că sunt bucuroşi, Niko.
Ce fată simplă.
Peste capul meu trec avioane şi trei sferturi de lună le sfidează neruşinată.
În spate, o gâscă sălbatică goneşte pe oricine vrea să se apropie de ea. Animalul meu spirit în seara asta.
Mi-e un dor nebun de tot ce am ratat, de tot ce urmează să ratez.
Îmi pun întrebări de adolescentă, îmi dau răspunsuri de copil.
Zâmbesc destul de des sub mască. Ce bine că nimeni nu-şi dă seama.
Doar aseară, când încă eram în Chania, o fetiţă de un an şi ceva s-a oprit din plâns şi a început să gesticuleze spre mine. Mi-a întins mâinile grăsuţe şi râdea în hohote, cu lacrimile încă ude pe obraji.
Vine noaptea, romul din pahar se termină.
O să mai comand unul, iar chelnerului îi va rămâne în minte că romul negru se bea cald, stropit cu lime.
Roumi, aşa şi-a numit un bărbat pisica pe care a adoptat-o de dragul meu anul trecut, în Samothraki. Roumi. Pisica sălbatică, precum o leopardă.
Un bărbat pe care l-am iubit şi îl port încă în mine, ca pe un organ vital ce mi-a fost transplantat. Nu e al meu. Nu-l recunosc.
Dar nu pot să trăiesc fără el.
Bărcile au început să vorbească. Scârţâie din toate încheieturile. Pescarii le-au descălecat după ce au lăsat năvoadele în mare peste noapte. Dacă mai stau câteva ore, pot să-l rog pe unul dintre ei să mă ia cu el, să aducem împreună captura la mal.
Ţigara mea străluceşte în noapte precum stelele deasupra Fortăreţei Veneţiene.
Nicio deosebire, viaţă limitată, strălucire efemeră. Ca omul, Niko. Suntem toţi la fel. Acelaşi lut. Singurul lucru care ne diferenţiază unul de altul e felul în care iubim.
Organul meu vital transplantat începe să doară.
Mă ridic. O femeie la 30 şi-un pic, într-o rochie neagră, cu un şirag de perle care se termină între sâni, străbătând portul din Heraklion. O decadenţă necesară a fiinţei şi total nesemnificativă în raport cu lumea.
Nondas, recepţionerul de la hotel, unul dintre cei mai frumoşi bărbaţi de pe insulă, care mi-a spus că numele meu este cretan şi ar trebui să-mi caut rădăcinile, îmi va ura "noapte bună" în greacă şi îmi va mângâia şoldurile cu privirea în timp ce mă voi îndepărta. Spre camera mea, spre aeroport, spre avion, lăsând în urmă inima mea, ce aparţine Greciei, mulţumindu-mă cu fantoma ei. Până data viitoare.

0 comentarii

Publicitate

Sus