30.11.1999
tuktuk.ro, decembrie 2018
Thailanda e una dintre ţările mele favorite. Motivele sunt multe, dar dintre ele aş desprinde trei şi le-aş aşeza frumos, pe bordul TukTuk-ului, pentru a defila cu ele prin lume: zâmbet, culoare, mâncare. Dacă pun la socoteală şi faptul că site-ul pe care citeşti aceste rânduri a primit numele în urma primei vizite în Thailanda, nu ar mai trebuie să existe nicio explicaţie. Ci ar trebui să trecem la fapte.

În 2018 am fost de două ori în Thailanda. Prima oară, am vizitat Chiang Mai, regiunea din nord, un fel de leagăn al civilizaţiei şi culturii thailandeze, despre care am scris, cu bucurie, aici. A doua ocazie a venit la invitaţia Autorităţii de Turism a Thailandei şi s-a concretizat într-o vizită care a inclus două părţi: descoperirea regiunii Trat, din estul ţării, împreună cu insula Koh Chang şi Chanthaburi, la care s-a adăugat o incursiune în Cambodgia, cu templele Angkor Wat în prim-plan. Despre toate aceste locuri vei citi în cele ce urmează, pe parcursul a trei articole, cu speranţa că îţi voi deschide apetitul pentru a-ţi planifica o vizită în Thailanda şi Cambodgia, două dintre bijuteriile Asiei de Sud-Est.

Bangkok by night. Sau cum se integrează China pe stil thai

Bucureşti - Istanbul - Bangkok. Nu e un zbor uşor, dar, la naiba!, atunci când ştii că urmează să ajungi într-un loc cool n-ar trebui să-ţi pese nici că aeroportul Atatürk e varză, fiindcă urmează să se mute în noua şi controversata locaţie, nici că urmează să zbori vreo nouă ore şi jumătate, cu genunchii dând târcoale propriei guri, alături de cine ştie ce vecin de scaun care se descalţă după ce în prealabil a parcurs 50 de kilometri prin praful Evului Mediu (nu a fost cazul. Sau... nu acum).

Spre ruşinea mea, nu mai fusesem în Bangkok. Şi nici acum nu aveam să stau mai mult de o noapte în această capitală în care va trebui să ajung din nou, pentru a-i înţelege mai bine farmecul. I se spune "oraşul îngerilor", "marele oraş al nemuritorilor", "magnificul oraş al celor nouă pietre preţioase", "scaunul regelui", "oraşul palatelor regale", "casa regilor încarnaţi", "oraşul ridicat de Visvarkarman la porunca lui Indra". Pune toate astea la un loc şi ai aflat adevăratul nume al Bangkok-ului, care este - şi acum, un mic copy-paste, ţine-te de scaun: Krungthepmahanakhon Amonrattanakosin Mahinthara Yutthaya Mahadilok Phop Noppharat Ratchathani Burirom Udom Ratchaniwet Mahasathan Amonphiman Awatansathit Sakkathattiya Witsanukamprasit. Un nume de Cartea Recordurilor, în privinţa lungimii.

Nu e o glumă: Bangkok este doar versiunea prescurtată a numelui format din 169 de caractere, care transformă capitala Thailandei într-unul dintre oraşele cu cele mai lungi denumiri din lume. Localnicii îi spun, însă, Krung Thep, şi bine fac, fiindcă după câteva beri Singha sau Tiger ar fi o adevărată încercare să-l pronunţi pe tot, de la cap la coadă, chiar dacă eşti născut acolo.

Am ajuns seara în Bangkok, alături de alţi trei jurnalişti - un polonez, o poloneză şi o bulgăroaică. Apuc să văd apusul printre zgârie norii urbani, cocoţat la un etaj infinit în camera de hotel, după care mă grăbesc să urmez ghidul local într-un tur de noapte al Bangkokului, având în minte cele trei legi ciudate care se aplică aici: nu ai voie să ieşi din casă fără să porţi lenjerie intimă, nu ai voie să conduci cu pieptul gol şi nu ai voie să calci, fie şi din greşeală, pe moneda naţională, bahtul. Dacă vrei să încerci asta, fă-o la tine acasă, nu experimenta în Bangkok, ca să nu te trezeşti la mititica, de unde nu te mai recuperează statul român niciodată.

Cu ce poţi să te plimbi cel mai bine prin Bangkok, dacă nu cu un tuk tuk? Acum e cel mai potrivit moment să-ţi povestesc despre acest mijloc de transport, în care tu însuţi ai păşit cu încredere, din moment ce citeşti aceste rânduri.

Cu tuk tuk-ul prin Bangkok

Tuk tuk-ul, această maşinuţă motorizată atât de populară în Asia de Sud-Est şi în unele părţi din Africa şi chiar America de Sud (mai nou, a împânzit şi capitale europene, precum Lisabona sau Amsterdam), a evoluat din designul ricşelor care bântuiau în număr mare pe străzile din Bangkok în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cineva s-a gândit să pună un motor la o ricşă şi aşa s-a născut tuk tuk-ul.

De unde numele tuk tuk? De la sunetele pe care le scoteau primele modele. Motorul acestora emitea un "tuk tuk tuk tuk" permanent, care a botezat rapid micuţul vehicul. Odată cu progresul tehnologic, modelele au evoluat şi au scăpat încet-încet de enervantul zgomot. Dar numele a rămas.

Majoritatea tuk tuk-urilor sunt produse în Thailanda, însă şi alte ţări asiatice, în special India, s-au specializat în producţia maşinuţelor. Există o varietate de modele, iar dacă vizitezi Asia vezi imediat diferenţele dintre vehiculele diverselor ţări, zone, oraşe. Mai mult, ele poartă nume diferite: CNG-uri în Bangladesh, triciclete în Filipine, bajaj în Jakarta, mototaxiuri în America Centrală şi de Sud, etc. În general, ele sunt cunoscute drept auto-ricşe.

Am mers de mai multe ori cu tuk tuk-ul în Thailanda, dar şi în India. În unele oraşe, şoferii de tuk tuk pot fi enervanţi. Te strigă pe stradă, oferindu-ţi să te ducă dintr-o parte în alta şi au o atitudine agresivă. Unii sunt docili, alţii se cred adevăraţi piloţi de curse. În Chiang Mai am mers cu un tuk tuk al cărui şofer ţinea morţiş să fie portieră la portieră cu un Mercedes, accelerând la maxim şi luând curbe într-un mod cel puţin bizar, dacă nu periculos. Oriunde iei un tuk tuk, însă, nu uita să te tocmeşti. Spune-i şoferului destinaţia finală şi întreabă-l cât îţi ia. Apoi negociază: nu accepta niciodată primul preţ, fiindcă suma corectă poate ajunge şi la jumătate din ceea ce ţi se propune.

De această dată, tuk tuk-urile erau închiriate în prealabil de gazdele noastre. Unul verde, celălalt albastru. Şoferii de tuk tuk îşi decorează iubitele mai ceva ca taximetriştii români care agaţă câte 725 de cruciuliţe de parbriz. "Valoarea" lor sunt luminiţele. Aşa că tuk tuk-urile arată ca pomii de Crăciun. Cu mărgeluţe, şnururi, globuri, fotografii ale rudelor şi alte artefacte personale.

Delicioasa stradă Yaowarat

Noaptea, Bangkok-ul e o feerie cu lumini. Ghidul ne duce în Chinatown, pe principala stradă cu mâncare: Yaowarat. Să ajungi pe Yaowarat când ţi-e foame, e un gest de masochism adevărat. Şi nu doar pentru că Yaowarat e una dintre cele mai cunoscute food streets ale lumii, ci pentru că aici te trezeşti în faţa preparatelor gătite de o comunitate care de 200 de ani se ocupă cu... mâncarea.

Nu ai şti ce să alegi mai întâi: să iei la rând fiecare tarabă la care vânzătorii oferă tot felul de mâncăruri, de la "minuturi" la fructe exotice şi gândaci prăjiţi sau să intri într-un restaurant (care dintre ele?) pentru a-ţi antrena stomacul şi a-l învăţa ce înseamnă fusion-ul ăsta thai-chi.

Data viitoare când ajung în Bangkok, promit să fac un "top 10" legat de strada asta. Indiferent cu ce: vânzători locali, restaurante, mâncăruri de încercat. Acum, ameţit de firmele luminoase şi de miresmele fiecărui stand, nu fac decât să mă minunez şi să-l urmez pe ghid. Ghidul nostru, pe jumătate chinez, ştie cel mai bine care e mersul lucrurilor. Aşa că ne opreşte în faţa unui local în faţa căruia se întinde o coadă lungă. Bine, întreaga Yaowarat pare o coadă lungă, dar aici oamenii par că au venit chitiţi să mănânce ceva bun: Nai-Ek Roll Noodles.

Pentru că avem pile, sărim peste coadă, ca nişte dragoni europeni, şi, beneficiari ai unei mese care tocmai s-a eliberat, ne înghesuim în mijlocul unui fel de fast food în care bucătăria e la vedere, în mijlocul mijlocului, meniul arată mai prost ca la o crâşmă din Ferentari iar vâjâitul celor care servesc la mese aproape că-ţi provoacă instant otită.

Aflu repede, însă, că Nai-Ek face mâncare încă din anii '60. Şi că oamenii ăştia servesc o mie de suflete pe noapte, toţi părând că pleacă foarte mulţumiţi. De altfel, locul e inclus în Ghidul Michelin 2019, în care ni se spune că Nai Ek a emigrat din China în anii '60 şi a vândut primii lui tăiţei la tarabă. Erau atât de buni încât reputaţia lui a crescut în următorii 20 de ani, suficient de mult încât, în 1989, să treacă din stradă în clădirea în care azi funcţionează restaurănţelul său.

Comandăm repede, suntem serviţi repede, mâncăm repede. Cel mai iubit preparat de la Nai-Ek este supa picantă cu porc crispy. E cea din mijlocul fotografiei cu preparatele încercate. Bună până la Buddha şi înapoi. Khob khun krab, Nai-Ek!

După răsfăţul fără pretenţii de la Nai-Ek, plimbarea pe strada Yaowarat devine mai uşoară. Mai testez o clătită sărată, mai înghit un fruct mic, mă opresc fascinat în faţa unui tăietor de durian şi mă întreb a mia oară cum de pot fi asiaticii îndrăgostiţi de acest fruct bizar care miroase ca un canal desfundat (motiv pentru care e interzis în unele hoteluri) şi care are un gust de ceapă mixată cu usturoi. Am trecut peste miros şi am presupus că trebuie să ai o surpriză divină în gură. Ai. Doar că vine din celălalt sens, nu de sus.

Ca orice lucru de pe lumea asta, şi strada Yaowarat are un final, aşa că... hop în tuk tuk şi, înainte de culcare, o trecere în revistă a câtorva locuri din Bangkok e binevenită. În frunte cu Palatul Regal, unde se opreşte lumea ca la Casa Poporului, pentru că, deh, regii Siamului (mai târziu al Thailandei) stau aici încă din anul 1782. Grand Palace nu e o clădire unică, ci un complex de structuri care se întinde pe o suprafaţă de 218.000 mp, pe marginea râului Chao Phraya, cel care şerpuieşte prin Bangkok, sporindu-i farmecul şi colorându-i spiritul.

(va urma)

0 comentarii

Publicitate

Sus