De la Pepco

Pe o stradă murdară din Bucureşti, doi puşti şi o minge. Din capul străzii, unul îl întreabă pe celălalt:
- De unde-i ai mă, de la Pepco?

Celălalt nu răspunde. Bate mândru mingea. Primul insistă, mai tare:
- Jampierii, mă! Sunt de la Pepco?

Întrebatul - cu pantaloni lungi şi şosete - nu răspunde. Bate mândru mingea.

Întotdeauna mi-a fost teamă de sunetul mingii lovite de asfalt. Dar de data asta îi apreciez ritmul. E foarte bine găsit în conversaţia lor. Iar puştiul e foarte bun. Se joacă cu ritmul acesta, se apropie de celălalt, se depărtează, şi, pentru o clipă, mă gândesc că poate chiar poartă jambiere, chiar acum. Unele foarte speciale, invizibile, pe care eu nu le pot vedea. Şi mă mai gândesc că, pe lângă jambiere, băieţii poartă şi o conversaţie complexă doar din sunetele mingii lovite de asfalt. O conversaţie prin care schimbă infinit mai multe lucruri decât cele spuse cu voce tare.