17.01.2021
Fac parte din rândul fericiţilor blasfemiatori care spun că 2020 a fost un an bun. Nu un an frumos. Un an bun. Da, a fost tulbure, ca un pahar cu apă pe fundul căruia, când tocmai se decantase nisipul, cineva a băgat brusc un furtun şi a suflat cu putere - poftim de mai reaşază particulele, poftim de mai vezi şi mai pricepe ceva!

Povestea lui pare să fi fost elaborată pe coordonatele unui scenariu pe care înainte (când scriu asta, înadins cu semne cursive, mă simt ca un personaj din Zâtul Tatianei Tolstaia[i]) cred că oricine l-ar fi considerat, dacă nu de-a dreptul SF de prost gust, atunci măcar neverosimil. A fost un an în care statistica a avut un sumbru fel de a fi vie şi concretă, un an în care frica s-a răspândit mai contagios şi mai dramatic decât nenorocitul şi minusculul de virus.

Un an greu. Nici acum întru totul desluşit. Un an tragic. Dar în interstiţiile dintre tragediile cotidiene s-a strecurat şi mult bine. Iar binele ocupă tot spaţiul pe care îl are la dispoziţie. Ba chiar îl lărgeşte, îi schimbă calitatea, îl conotează diferit.

Pentru mine, 2020 a venit cu mult bine şi mi se pare că abia acum, când îl aştern în scris, îl conştientizez pe deplin. În sprijinul meu şi dând frâu liber unui viciu profesional, voi structura binele lui 2020 pe teme. Pe de altă parte, dând frâu liber şi gustului din clipa asta, am de gând să aşez aceste teme într-o totală dezordine.

Somnul. Încep cu aspectul poate cel mai frivol, dar esenţial (2020 a fost oricum un an al absurdului, aşa că dacă i se pare cuiva că în ultima mea frază s-a strecurat un nonsens, vin şi eu şi zic: ce mai contează încă unul?!).

Dacă aş fi tras linia acum un an pe vremea asta, aş fi putut spune că 2019 a fost un an bun, în sensul în care e înţeles de obicei un an bun. Mi-am luat un apartament, l-am amenajat după cum mi-a venit mie, am fost promovată la locul de muncă, am călătorit prin ţări străine, am tradus o carte dragă şi am tras sforile pentru un turneu al autorului (şi) în România... Dar toate aceste realizări (ah, ce nu-mi place cuvântul!) au venit la pachet cu un uriaş deficit de somn. Pentru că dacă din 24 scazi mult, nu mai rămâi cu mare lucru. Pur şi simplu nu merge. Apartamentul a însemnat, în prima jumătate a lui 2019, stres cu agenta imobiliară şi cu dezvoltatorul, stres cu banca şi cu notarul, hârţogăraie, faceri şi desfaceri, bani daţi în stânga şi în dreapta, zbatere, alergătură. Mai ales alergătură.

Apoi, în a doua jumătate, a însemnat găsit şi diriguit meşteri de una singură, stat pe şantierul viitorului cuib şi mai ales stat după curierii care livrau pat, saltea, canapea, frigider, maşină de spălat etc. etc. etc. când şi cum le venea lor. S-a întâmplat să străbat Bucureştiul şi de mai multe ori într-o zi, încercând să pun măcar un pic de ordine în mişcarea browniană a lucrurilor de pe lista cu "de făcut". Concomitent, munceam din greu. Scriam mai sus ceva despre o promovare - ei bine, asta a însemnat să învăţ o meserie nouă, cu toate poticnelile, chixurile şi orele peste program pe care le presupune învăţarea unei meserii.

Şi a venit 2020. Şi ne-a adus o autoizolare de proporţii. Dacă nu ne-o aducea - o spun adesea - intram sigur în spital. În 2020 am redescoperit dimineţile în care amâni de trei ori alarma telefonului fără nici cel mai vag sentiment de vinovăţie. În care te trezeşti într-o zi de muncă şi zici: "Ia uite, iar e 10:00. Ups!" - după care, înainte să deschizi mailul, savurezi în linişte cafeaua. Am redescoperit şi după-amiezile (rare, e drept) în care dacă simţi cumva că te scurgi pe tastatură, pur şi simplu închizi tot şi te duci să te culci o oră. Apoi continui. Şi am mai redescoperit şi serile în care poţi să citeşti pe săturate, până după miezul nopţii (chiar acum, Jón Kalman Stefánsson - de o nesfârşită poezie, poezia gheţurilor[ii]). Fiindcă doar rareori ai şedinţă a doua zi de dimineaţă. Şi oricum, dacă ai, e programată la 11:00.

Traficul. Dacă scenariul lui 2020 ne-ar fi părut mai an unul neverosimil ori de prost gust, acum neverosimile şi de prost gust mi se par drumurile cu STB-ul şi metroul în care aproape fiecare bucăţică de corp ni se atingea de corpurile de lângă, în care ne simţeam formele şi răsuflarea, parfumurile dimineaţa şi mirosurile seara, în care răbdam durerea de picioare din autobuz fără să crâcnesc, pentru că niciun scaun nu era liber, în care pe arterele mari din Bucureşti se înainta bară la bară, în miasmă de praf şi ţevi de eşapament. E adevărat, lucrez de acasă şi nu circul la ore de vârf - poate că şi acum e la fel pe alocuri. Însă în ceea ce mă priveşte, în 2020 nu numai că am avut unde să mă aşez în autobuz şi în metrou, dar de cele mai multe ori mi-am şi ales locul. Şi am întins picioarele. Dacă nu ajungeam la ora promisă unde trebuia, nu traficul era motivul. Şi parcă nici nu am mai auzit atâtea înjurături - sau, în orice caz, au fost din alte motive miticeşti ori omeneşti şi nu s-au mai împletit cu claxoanele la fel de mult ca înainte. Nici nu am mai simţit atâtea parfumuri, atâtea mirosuri. Nici forme.

Călătoriile. Ei bine, anul acesta mi-am pus pofta-n cui de ţări străine. Însă îmi aduc aminte de o discuţie cu un coleg, din vară, când încercam să îl conving să vină la o mică petrecere de ziua mea, iar el mă refuza pe motiv că ar trebui să ia Uberul şi îi e teamă. Replica mea a fost: "Dragule, anul ăsta numai cu submarinul n-am călătorit şi uite-mă, teafără şi nevătămată!" Şi, pentru un an pandemic, chiar am călătorit! De colo-colo, pe la neamuri şi prieteni, întruna. La Cluj, la TIFF, am plecat cu avionul şi m-am întors cu trenul de noapte (şi ce să vezi?! - am stat mai distanţaţi în al doilea decât în primul, ha!). Mi-am tras nasul la Babyteeth sub cerul liber şi mi-am pus sinapsele la metadansuri încercând să depliez straturile din The Cloud in Her Room. Am urmărit cu sufletul la gură Les Traducteurs în Piaţa Unirii şi suspansul a fost atât de mare, încât la final am descoperit că îmi îngheţaseră globii oculari (datorită micilor inside jokes editoriale bine dozate, savoarea şi adrenalina filmului sunt mult mai intense pentru oricine lucrează în industria cărţii). Şi, apropo: chiar dacă am urmărit cu simpatie maximă momentul lui Cristi Puiu de la avanpremiera Malmkrog-ului (personajul meu preferat din toată literatura citită rămâne copilul din Hainele cele noi ale împăratului - chiar cred că avem nevoie, în viaţa publică, de astfel de copii, care să ne mai amintească din când în când că împăratul e gol), eu (în rând cu toată lumea prezentă) am purtat mască pe toată durata proiecţiilor. Pentru că Doamne, ce mai apără de frig! În Deltă a fost cald, aşa că n-am mai avut nevoie de mască - în lungile plimbări matinale pe plaja din Sfântu Gheorghe eram singurul om pe o rază de câţiva kilometri. Nisipul de sub tălpi era când fierbinte, când umed şi răcoros, aerul era sărat şi marea scânteia orbitor în binoclu, pelicanii planau deasupra ei cu tot cerul povară pe aripi sau pluteau în larg, cormoranii zburau deasupra valurilor blânde în salbe de o coregrafie milenară, vacile rumegau în legea lor. În lumea aceea simplă şi sălbatică am uitat de pandemie. Pur şi simplu nu era loc pentru ea.

Statul cu părinţii. 2020 a fost anul în care Alzheimerul lui tata a intrat în linie dreaptă spre faza terminală. Galopant. Implacabil. Dacă nu ar fi fost 2020 cu pandemia, starea de urgenţă şi lucratul de acasă, nu aş mai fi putut să mă mut temporar la Câmpina şi să îl ţin de mână pe tata de-a lungul săptămânilor în care s-a preschimbat, vizibil, din ultimele rudimente ale lui însuşi în doar umbra, în carcasa persoanei care a fost. Nu aş mai fi văzut-o nici pe mama cum se împuţinează şi devine aproape străvezie îngrijindu-l - epuizată, însă cu chipul răspândind lumină. Dacă mă va întreba cineva vreodată ce înseamnă devotamentul, am să îi vorbesc despre mama. Cât despre tata... e ceva timp de când nu mă mai recunoaşte, în sensul că nu cred că mai ştie că eu sunt Anca, fiica lui. Însă rămân pentru el o prezenţă plăcută - de pildă, (rareori) atunci când îi citesc. Tata nu mai desluşeşte demult frazele complexe şi are dificultăţi să înţeleagă până şi mesajele cele mai simple. Dar când i-am citit fragmentul în care Viktor Frankl, eliberat după anii de lagăr, se cufundă în splendoarea unui câmp înflorit, tremuratul permanent din mâna dreaptă a lui tata a încetat şi el mi-a spus în şoaptă, înceţoşat: "Ce frumos!" Un moment demn de titlul cărţii[iii], chiar dacă din lagărul lui, tata nu se va mai elibera decât în clipa morţii. Aşa cum a ajuns - ca o umbră, ca o părere -, atunci când e îmbrăţişat, sărutat pe frunte, strâns de mână, când i se vorbeşte frumos sau când i se citeşte, tata spune stins: "Mulţumesc!" Dacă mă va întreba cineva vreodată ce înseamnă recunoştinţa, s-ar putea să îi vorbesc despre tata. Iar dacă nu ar fi fost 2020 cu pandemia lui cu tot, nu aş mai fi avut parte de acest ultim timp alături de ce a mai rămas din tata, nu l-aş mai fi strâns de mână şi nu l-aş mai fi îmbrăţişat de atâtea ori, nu i-aş mai fi citit şi nu aş mai fi auzit de atâtea ori de la el: "Mulţumesc!" Şi, ca ultim escapism, nu aş fi descoperit ce timp consistent pot petrece cu mama şi cât putem să râdem împreună urmărind telenovele sud-americane şi turceşti. (Scriam cumva mai sus că somnul a fost partea frivolă a lui 2020?! Ei bine...) După acest dezmăţ infam şi joc de-a râsu'-plânsu', ce pot spune cu încredinţare e că analiza lor din punct de vedere antropologic, naratologic, cinematografic şi dramatic e un sport al minţii de-a dreptul revigorant.

Reîndrăgostirea de oraşul copilăriei şi adolescenţei. Când să mai fi avut eu ocazia să iau Câmpina la pas şi să îi descopăr străzile şi culorile cerului?! Să trec în primăvară pe lângă un cireş înflorit pentru ca apoi, toamna, să îl salut ca pe un prieten vechi şi să îi spun în gând: "Ţi-ai dat roadele anului şi-acum îţi scuturi frunzele, dar uite ce frumos eşti încă!" Când să mai fi descoperit eu că în afară de blocurile de pe bulevardul principal, Câmpina e un oraş de case povestitoare şi de vile interbelice băţoase, care ascund prin spatele lor curţi şi grădini nebănuite de la stradă? Când? În anii de liceu, când eram prea aiurită, mult prea olimpică şi mai tot timpul îndrăgostită?! Când, dacă nu într-o pandemie, întâmplată spre vârsta cuminte a coacerii încă tinere?

Statul acasă. Îmi aduc aminte că în 2019, când noul apartament era încă în şantier şi eu eram deja epuizată, mă uitam la pereţii în al căror glet neuscat se ghicea deja dichisul viitor, promis de marea desfăşurare de forţe, şi mă gândeam: "Dar, Doamne, toate astea pentru ce?! Pentru o oră de grabă matinală şi pentru încă două ore de seară, în care o să ajung între pereţii ăştia stoarsă de oboseală?! Pentru sâmbete în care spaţiul numit convenţional "acasă" şi plătit în rate lunare o să strige după mop şi eu o să i-l dau, însă ca pe o corvoadă?!" Şi uite că a venit 2020, cu pandemia şi cu lucratul de acasă. În săptămânile pe care nu le-am petrecut la Câmpina, spaţiul noului apartament, care la început se încăpăţâna să rămână neutru în pofida tuturor bibilelilor cu idei furate din cuibul cochet al lui Amélie, a devenit loc. A încetat puţin câte puţin să mai răsune a gol. S-a îmblânzit. A luat forma mea şi a devenit, încet-încet, acasă. Acum mi-ar fi greu să mă despart de violaceul şi trandafiriul cerului în apusurile de vară spintecate de salbe de păsări, privite de pe pervaz, cu un pahar de vin alb şi rece în mână, cu vreun vinil susurându-mi jazzuliu în urechi. Şi nici cu mopul nu dau prea des.

Anul prieteniei. De la rândurile despre apartament, gândul mi-a sărit la sufrageria mea cu pereţii verde-închis, care pe timp de pandemie a devenit un fel de ceainărie pentru prieteni. S-au perindat prin ea mulţi: unii mai vechi, alţii mai noi, iar alţii - pe care nici nu ştiam că îi am. Nu ne-am făcut teste Covid înainte să ne vedem şi nu am purtat mască. Ne-am spălat pe mâini, ne-am "linciurit" cu dezinfectant (cuvântul e de la mama şi mi se pare savuros de plastic şi vocalic!) şi ne-am îmbrăţişat la greu. Am stat la vinuri peste vinuri, quiche-uri, poveşti şi destăinuiri. Şi unul nu s-a infectat - uite-aşa!

Iar de la rândurile despre Câmpina, gândul mi-a sărit la prieteniile şi mai vechi, pe care în pandemie am avut timp să le scot din nou la lumină. De pildă, pe la spartul verii mi-am revăzut după mulţi ani cea mai bună prietenă din gimnaziu şi ne-am redescoperit, cu uriaşă bucurie şi mare mirare, aceleaşi - doar că într-o variantă mai înflorită, cumva mai bună, mai împlinită. Am depănat amintiri care pe la 11-12 ani erau proiecţii ("Cine-o să se mărite prima?" Pe atunci râdea de mine că eu, nu ştiu de ce i se părea că am stofă. Ha, uite că se mărită ea! La vară.). Şi tot cam pe vremea aceea am ieşit la o plimbare pe străduţe cu educatoarea mea şi totodată cea care mi-a fost profesoară de engleză timp de 13 ani. Ea m-a învăţat prima poezie în engleză (A glass of milk, / A slice of bread, / Then goodnight / We must go to bed.) şi tot ea mi-a predat, mai târziu, timpurile verbale. Acum discutam despre o concordanţă a timpurilor complicată, pe care urma să o folosesc în a noua carte tradusă, la care lucram. Şi, în timp ce ne dădeam în nişte leagăne, i-am spus ceva ce nici mie nu îmi vine să cred: "Teacher, vă daţi seama că zilele astea împlinim 25 de ani de când ne cunoaştem?!" Au fost şi prietenii aparente, pe care distanţele lui 2020 le-au ales, le-au lămurit. Prietenii care s-au îndepărtat, pentru ca pe locul lor să plesnească, la vremea potrivită, muguri noi.

Munca. Dacă pe 10 martie 2020, când angajatorul ne-a trimis acasă cu arme şi bagaje spunându-ne că situaţia s-ar putea prelungi pe perioadă nedeterminată, am crezut că procrastinarea şi deprimarea au de acum cale liberă în viaţa mea - ei bine, m-am înşelat amarnic şi splendid. În 2020, de acasă, am muncit mai mult şi mai bine decât înainte. Aşa de mult, încât uneori devine aproape dăunător. Şi aşa de bine, încât privind în urmă, am bucuria şi împlinirea de a spune că timpul nu mi-a trecut degeaba. Am tradus trei cărţi de suflet, am fost editor pentru alte câteva zeci, am iniţiat şi câteva proiecte editoriale care îşi vor întinde aripile în 2021 şi 2022. Iar pe final de an, printr-o fericită şi nebănuită aliniere de planete, m-am apucat şi de radio - vis vechi.

Timpul. Cu siguranţă că multe lucruri s-au schimbat în 2020, în feluri în care poate că nici nu ne-am fi gândit vreodată. Dar dacă la scara marilor schimbări - geopolitice şi sociale - nici măcar nu îmi propun să mă pricep ori să îmi dau cu părerea, la scară individuală sunt aproape sigură că ceea ce s-a schimbat în mod esenţial a fost timpul. Nu am avut mai mult timp în 2020. Ba, ciudat lucru, pe alocuri a părut chiar mai puţin, deşi orele în trafic au fost scutite. Însă a devenit cumva mai încăpător. Şi prin asta nu înţeleg numai că mi-am permis să gătesc mai des, să stau mai mult cu părinţii, să mă plimb, să citesc ori să văd zeci de filme. Nu. În 2020, timpul pare să fi avut altă textură, altă consistenţă, alte ritmuri - pare să se fi schimbat în firea lui cea mai profundă. Aşa cum scrie Harold Schweizer într-o altă carte care îşi aşteaptă rândul la tradus, On Waiting (şi eu ce-o mai aştept!) - anume că aşteptarea nu este un timp suspendat, ci unul activ, un timp în sine, cu însuşiri proprii. Poate şi pentru că, în 2020, ceea ce am făcut mai presus şi dincolo de toate a fost să aşteptăm.

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)


[i] Traducere din rusă de Luana Schidu, Curtea Veche Publishing, ediţia a II-a, Bucureşti, 2019, vezi un fragment aici.
[ii] Între cer şi pământ, traducere din franceză de Magda Răduţă, Polirom, Bucureşti, 2014.
[iii] Omul în căutarea sensului vieţii, traducere de Florin Tudose, Vellant, Bucureşti, 2018.

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus