05.02.2021
le plus-que-parfait

"adio, ani neîmpliniţi şi curmaţi de orice altă judecată, ani veşnici şi păliţi de doruri le plus-que-parfait. încă un an şi-ating buza paharului cu aceste două decenii câştigate pe seama unui cartofor cu stofă, jovial, descris femeilor de Wilde. adio, amant bătrân ce eşti şi bun venit, iubitule, îngrozitorule, minunatule, sfinte 2020."

când l-am primit pe 2020 în viaţa mea, am surâs cu aceleaşi speranţe sărace pe care mi le pun în fiecare individ care-mi trece vederea, dar nu şi viaţa: va fi al meu. la fix, priveam spre cer: stelele rămâneau ca lupii, nemişcate şi înghesuite de moravuri uşoare, pe când artificiile - fericiri omeneşti şi de durată scurtă, asemenea fluturilor de afară, dar nu de burtă - fugeau zăpăcite precum mioriţele în climax. şampania, da, era acolo. la fel şi dorinţa mea de a uita cum l-am primit pe 2019 cu un an în urmă. schimbam placa, pesemne, n-aş fi ghicit că mă schimbase ea pe mine. cu toţii eram adunaţi în mijlocul oraşului, ori alegând vreun tovarăş, ori căutând vreo nelămurire rămasă pe masa ospeţiei. La mulţi ani, la naiba să te ia! La mulţi ani, tu-ţi vinul caucazian! La mulţi ani, urâtule, că tot urât eşti! La mulţi ani şi-a pierdut farmecul undeva în timp, când a fost utilizat de prea mulţi oameni şi de prea puţini beţivi.

însă mai era speranţă: cât dădeam să ne întoarcem la casele noastre îmbâcsite de mâncăruri şi deserturi dulci-acrişoare, un ansamblu de nicăieri începu cu urătura românească. ne-au adunat pe cei mai de seamă şi ne-au invitat să-i privim, să-i răsculăm cu dorurile noastre prenatale de ţară, să-i invadăm cu nesfârşita curiozitate. era cât de româneşte se putea, de la măştile groteşti până la bătaia biciului şi-ndărăt. era cum căutam eu să fie, în inima Bucovinei, acasă, după un semestru petrecut în Anglia la studii, asemenea unei dezamăgiri patrioteşti.

eram în Bournemouth când coviduţ a zăpăcit şi Europa. tocmai ce terminasem al doilea semestru. zborul spre Ro era la o săptămână şi puţin distanţă. luni, aveam proiect la facultă. marţi, introducere în tema celui de-al treilea semestru. e-mail: şedinţă cu tot anul şi profii, subiect: situaţia actuală. 4 ore şi încă vreo 200 de lire pentru schimbarea biletului de avion. miercuri: am împachetat toată camera în ideea că nu mă voi întoarce până în toamnă. joi: acasă. am fugit şi nu m-am mai uitat înapoi. izolarea, cursurile pe zoom, propaganda din jur - mâncare de peşte. eram acasă şi curios de tare, îmi dorisem asta.

am început să scriu pe blog dezbaterile mele intime cu adevărurile sociale născocite peste noapte ba în oraşul de baştină, ba în lumea-ntreagă. cu gura mare am strigat cât mi s-a permis. uneori visez la momentul când voi putea striga din toţi rărunchii, fără perdea, cu numitori şi numitoare şi cu nepăsare faţă de orice tip de relaţie socială pe care nu pot să le mai port în cârcă mult.

m-am îndrăgostit. oi, Dumnezeule, ce patimă m-o lovit cu toată pasiunea îngerească! am văzut Into the Wild şi de atunci am visat doar munte. m-am logodit în sfârşit cu vorbele dulci ale lui Van Gogh, cărora le tot făcusem curte fără dibăcii în ale curajului. am început să iau dealurile la pas şi azi şi mâine şi poimâine şi ziua de după şi după şi de nedupă... până când am consumat iubirea pătimaşă şi am organizat o noapte albă în intimitatea corturilor, cu o zi înainte de terminarea carantinei în ţară - un vot pentru rebeliune. de-a lungul anului, s-a repetat experienţa de vreo patru ori, plus cele trei nopţi petrecute pe stadionul de la Darabani, în cadrul Zilelor Nordului. prin vară, reuşisem să adun mai bine de 15 oameni în jurul focului, îndreptându-le fiinţele spre ploaia de meteoriţi. cădeau dorinţe una după alta, de le puteai ori fumega cu lemnul încins, ori expira cu aromele de vin rece.

prin mai am primit oferta pentru East 15, unde aplicasem din nou dintr-un gând ce mă tot bâzâia de la o vreme petrecută în disconfort şi neaparţinere. am fost acceptată la drama school cea mult visată, la cursul de world performance. şi ce să vezi, am avut tăria de a accepta şi de-a lua-o de la capăt. prezentul din mine confirmă că a fost una dintre cele mai bune alegeri luate vreodată - şi doar ştim că la vârsta marilor tragedii ale inimii, alegerile bune sunt o raritate.

de-a lungul verii, am blestemat orice restricţie prin simplul act al nesupunerii: am văzut marea de vreo două ori, festivalul de folk şi muzică bună, mi-am încercat norocul cu organizarea unui spectacol, vizite, văzut, revăzut pe repeat prieteni şi tot aşa. nu m-am oprit din a experimenta, din a mă îndrăgosti de cele muritoare şi din a le părăsi pentru aceleaşi idealuri copilăreşti.

toamna mi-a priit. eram speriată că m-aş fi închis din nou social din cauza diferenţelor lingvistice şi culturale, dar ce să vezi, am dat de oamenii care trebuie, care te înalţă şi pe care îi doare la nucă de comportamentele judecătoreşti pe care le posedă nici mai mult, nici mai puţin, publicul românesc. pe scurt, Southend-on-Sea mi-a ajuns la suflet, cu plajă şi actoraşi aspiranţi la un loc.

examenele mi-au hrănit apetitul pentru cunoaştere şi dorul de casă: la o zi distanţă, ba am dansat şi bătut toba în stilurile Africane - care, Dumnezeule, cât de mult se aseamănă cu atmosfera de pe hotarele mamă! -, ba am sărit în toate colţurile scenei drept capră în numele unei reprezentaţii a obiceiurilor româneşti. să vezi douăzeci şi ceva de studenţi, adunaţi de peste munţi şi văi, jucând hora în jurul tău, este mare lucru. să-i vezi bucurându-se şi veselindu-se, fără a şti însemnătatea acestei tradiţii folclorice şi de inimă, dar cu toate acestea, împărtăşind-o cu tine aşa cum a putut fiecare, e o binecuvântare. România te face să crezi că dacă o părăseşti, înseamnă că nu eşti patriot. doar pentru că am ales să plec, asta nu înseamnă că-mi iubesc ţara mai puţin. nu aveţi idee cât de înfloritoare poate fi o relaţie la distanţă. un insight ar fi petrecerea de 1 decembrie pe care am organizat-o la casa din Southend alături de câteva colege de curs şi de locuinţă. vreo 5 dintre noi ne aveam rădăcinile în tricolor şi uite că nu am uitat de sângele dac. cât de curios!

la finele anului 2020, mi-am mulţumit mie pentru schimbările şi experienţele prin care m-am trecut şi provocat. şi ce norocuţ pe sufletul meu, că aveam unde a mă întoarce! acasă. acasă e divin. acasă e aşa cum trebuie. anul ăsta mi-a dat tot răgazul de care aveam nevoie să mă bucur de acasă în plinătatea vârstei mature, de 20 de ani, când se presupune că ar trebui să fiu pe picior de plecare 24/24. dacă în primăvară mă pedepseam cu reproşuri legate de nivelul de productivitate de care dădeam dovadă, în iarnă am făcut doar ce m-a tăiat cheful: am citit din nevoie, am scris poezie pe nesăturate, m-am uitat la filme şi seriale în toiul Crăciunului de parcă nu mai exista condiţia de a nu fi leneş. am făcut şi învăţat artă din motive pure şi cu tendinţe copilăreşti, în sânul familiei, unde timpul se opreşte la uşă.

2020 mă va bântui cu toată răscoala pe care a închinat-o spiritului meu libertin şi căutător. însă nimic nu-i va întrece pardonul de la sfârşitul dansului, când s-a scuzat cu un sărut şi a plecat. ce fire bărbătească! atâta mister pentru nimic. uite-mă în 2021, în ziua în care aveam programat zborul de plecare spre Anglia, încă aşteptând în orăşelul natal veşti despre deschiderea facultăţilor de peste graniţă. o mare vorbă zicea: mult zgomot, pentru nimic!

p.s.: cu toată stima şi respectul pentru anul sfârşit şi legat cu fundă, propun o stare de exaltare pentru zorii zilelor de mâine. eu mi-am început anul cu o mearsă de 20 de kilometri alături de încă două minţi luminate pentru că azi-ul meu e o şansă la mai bine. vă doresc aventură şi umor, fie el negru sau de culori pastelate, chefuri lăuntrice care să vă macine ca pe un Bacovia prematur şi la cât mai multă viaţă în jurul vostru când deschideţi ochii în miezul dimineţii. Sans blague!


*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus