Argentina, Buenos Aires (2020)
Pandemicul an 2020 a însemnat pentru mine, dincolo de criza sanitară mondială care ne-a afectat pe toţi, nişte răspunsuri ale anilor 2017, 2018 şi 2019. În septembrie 2017 am cunoscut un diplomat suedez cu origini latino-americane, actor în prima parte a carierei. Prin apariţia sa temporară în viaţa mea, m-a inspirat să renunţ la actorie, în favoarea unei posibile cariere diplomatice. La începutul lui 2018 am sunat toate agenţiile de casting să mă şteargă din bazele lor de date, mi-am schimbat contul de facebook, mail-ul, numărul de telefon, mi-am tuns părul, mi-am schimbat locuinţa şi m-am apucat să mă pregătesc serios de admiterea la un master de Studii Politice şi Relaţii Internaţionale. Tot în 2018, am renunţat să mă mai prezint sub numele cu care semnasem proiecte artistice, Liviana Murgoci şi am început să-mi folosesc numele întreg, Liviana Andreea Murgoci. În toamna lui 2018 eram proaspăt absolventă de master şi candidam pentru o bursă de studii de un semestru în Mexic.
10 februarie 2019 a însemnat pentru mine primul pas pe tărâm mexican.
Deşi am avut ocazia să rămân în Mexic şi să joc, am ales să mă întorc în ţară, să termin masterul şi să mă îndrept spre Argentina. Îmi amintesc că la puţină vreme după instalarea mea în Ciudad de Mexico, am visat că am ajuns în Argentina. Dimineaţa am avut un sentiment puternic că era mai mult decât un vis de noapte, lipsit de importanţă.
În Mexic am realizat că nu doar locul te face fericit. Mereu am crezut că Mexic este paradisul meu terestru. Acum însă iubesc mai mult această ţară pentru că am acceptat-o cu bune şi cu rele.
21 februarie 2020 a însemnat pentru mine mutarea temporară în Argentina, pentru a studia un semestru universitar în Cordoba. Am luat însă bilete de avion pentru Buenos Aires unde mă aşteptau un cuplu de prietene lesbiene (o argentiniancă şi o mexicană) pe care le cunoscusem în Mexic şi cu care am locuit la prima mea gazdă mexicană.
După ce am fost reţinută o oră într-un birou de către cei de la aeroport şi ameninţată inclusiv că ar putea să mă trimită înapoi în România... am scăpat din închisoarea temporară şi am cunoscut curând frumosul Buenos Aires... Una din primele vederi ale casei, gazdă pentru o săptămână, reprezenta o piscină golită de apă, dar cu multe frunze de palmieri. Am aflat de la fete că în Argentina piscina nu este un lux, dat fiind că verile sunt extrem de călduroase.
După primele zile în Argentina deja mă plimbam singură prin Buenos Aires şi aveam senzaţia că redescopăr un loc atât de bine cunoscut din trecut. Am avut ocazia să vizitez şi muzeul Evitei Peron, precum şi cimitirul La Recoleta, unde se află osemintele Evei şi ale familiei sale materne. Înainte să merg la cimitir, mi-am cumpărat o eşarfă cu chipul ei şi foarte mulţi oameni, de diferite naţionalităţi veneau la mine să mă întrebe, atât în spaniolă cât şi în engleză, unde este mormântul Evei Peron.
După prima săptămână petrecută în Buenos Aires, am ajuns în Cordoba, locul unde urma să studiez şi care se afla la o distanţă de cel puţin 10 ore de mers cu maşina, de marele Buenos Aires. Am ajuns în casa unei tinere actriţe jumătate chiliancă şi jumătate argentiniancă. Casa i-o dăruise tatăl său şi o împărţea cu chiriaşi, multe pisici şi tocmai avea o cameră liberă pentru mine. Deşi nu ne cunoşteam, încrederea dintre noi a funcţionat din prima. Am rugat-o să mă lase să stau câteva zile de probă, să văd dacă mă acomodez să rămân până la final.
A urmat o săptămână de căutări şi descoperiri. Unul din colegii mei de chirie studia film la aceeaşi universitate şi mi-a propus să colaborăm, dar nu mai doream să joc atunci. În schimb am acceptat să mă plimbe cu motocicleta prin oraş, plimbatul cu motocicleta fiind un lucru pe care doream să îl încerc de multă vreme dar de care mă temeam cumva. În final m-am mutat într-o garsonieră dintr-o casă care aparţinea unei profesoare de spaniolă din Universitate şi în care mai locuiau două studente argentiniene.
Primul meu contact cu Universitatea a însemnat un afiş mare pe care scria că studenţii chinezi şi europeni nu au voie să intre în înalta casă de studii fără mască de protecţie pe faţă. În momentul respectiv nu exista niciun caz de coronavirus în Argentina. A doua şi ultima mea vizită în cadrul facultăţii a însemnat o vizită impusă la medicii lor, în urma căreia trebuiau să mă testeze dacă am sau nu simptome de coronavirus. Au ajuns la concluzia că nu am şi de comun acord mi-au făcut vaccinurile necesare atunci când călătoreşti în America Latină.
După vaccinare am ajuns la un marş feminist (Argentina este una din ţările cu cele mai multe feminicide din lume). După respectivul eveniment am început să mă simt foarte rău şi am decis să rămân câteva zile în izolare ca să mă vindec. A doua zi însă s-a aflat că în facultate au ajuns deja primele două purtătoare de coronavirus din stat, chiar în ziua în care mi-am făcut vaccinurile. Au decis rapid să amâne începerea semestrului, iar câteva zile mai târziu toată ţara a intrat în carantină totală şi obligatorie.
Aşa am ajuns să îmi petrec singură, în micuţa mea garsonieră, patru luni de carantină totală şi studii online, cu ieşiri doar pentru cumpărături esenţiale pe strada mea.
Nu am reuşit să revin în ţară la data 5 iulie, pentru că primul segment al zborului meu Buenos Aires - Paris era anulat, însă al doilea segment al zborului Paris - Bucureşti nu era anulat. Prin urmare agenţia şi compania aeriană de la care aveam biletele, voiau să îmi ofere un voucher de călătorie pentru prima parte a zborului, iar pentru cea de-a doua... nimic... A trebuit să fac nenumărate reclamaţii timp de mai bine de o lună la diferite instituţii din România (fără succes). În final am reuşit să cad la pace cu Air France Argentina. Mi-au oferit un zbor la data de 8 iulie dar prin Olanda cu escală de o zi în Amsterdam. După această negociere mi-au răspuns şi cei de la agenţia de la care am cumpărat biletul iniţial... voiau să mă întrebe dacă doresc altă dată de reîntoarcere, deşi până în acel moment acuzau compania că nu doreşte să îmi înapoieze banii sau să îmi ofere la schimb un zbor special de repatriere. Practic urma să pierd banii pe biletul cumpărat şi în schimb să-mi cumpăr alt zbor de repatriere de două, trei ori mai scump până în Europa.
Dar a urmat o altă aventură, şi anume călătoria din Cordoba în Buenos Aires, în condiţiile în care nu se călătorea nici dintr-un cartier în altul, în cadrul aceluiaşi oraş. Am ajuns în final în Buenos Aires şi am avut norocul să fiu găzduită o noapte şi o zi în apartamentul uneia din doamnele diplomate românce, în clădirea Ambasadei României la Buenos Aires. Ambasada noastră se află în cea mai bună şi frumoasă zonă a frumosului Buenos Aires şi este la rândul ei una din cele mai frumoase clădiri din oraş. A fost unul din puţinele momente din viaţa mea în care am simţit că "România are grijă de mine".
Scopul meu la întoarcerea în ţară era să fac un stagiu de practică în centrala MAE, apoi să dau examenul de admitere în Corpul Diplomatic, care nu s-a mai dat din 2017. Am fost acceptată la stagiu dar din păcate am fost pusă în aşteptare şase luni pe motiv de pandemie. Am încercat să fac şi alte stagii la diferite ministere, la Institutul Diplomatic, la ICR şi în Parlament dar din motive necunoscute mie, nu s-au materializat. Între timp am început să mă pregătesc pentru concursul de admitere în MAE, a cărui dată continuă să fie incertă.
Spre surprinderea mea, deşi arta fost grav afectată de măsurile luate de guvern din cauza pandemiei, am avut ocazia să mă reîntorc la ea. Am filmat, am cochetat cu teatrul online, am ţinut un atelier de actorie şi am făcut inclusiv o încercare de artă vizuală, realizând prima mea instalaţie în cadrul unei expoziţii de grup. Acum am ocazia să plec din nou în ţările calde, să lucrez în zona care mi s-a negat în ţară sau să aştept examenul din MAE... Tot ce pot spune cu certitudine este: Adios 2020! Bienvenido 2021!
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)