Despre anii cât am fost elevă n-am să scot o vorbă, îi socotesc, pur şi simplu, un timp pierdut. Nu m-am ataşat de această instituţie cum nu s-a apropiat nici tata. Mi-am văzut de treabă ca să nu-mi supăr părinţii, dar, dacă mă scoală cineva din somn şi mă întreabă de şcoală, am un singur răspuns, o detest! Voi face o scurtă referire la primul contact cu ea. Aveam şase ani şi opt luni şi mama mi-a făcut un fel de halat negru cu şorţuleţ alb, deşi nimeni nu pretindea atunci uniformă, mi-a luat ghiozdan, penar cu capac care culisa, toc, cerneală, abecedar şi, hai la şcoală! Când ne-am dus acolo, au venit nişte femei care au despărţit mamele de copii şi ne-au îndesat, vreo optzeci, într-o singură clasă. Cele două învăţătoare au început să-şi împartă prada. Nu pricepeam eu prea multe, dar era limpede că alegerea se făcea pornind de la ce e mama şi tata. La un copil de doctor acceptai trei ştifturi, sau cam aşa ceva. Eu nu am apucat un loc în bancă, aşa că mi-am petrecut dimineaţa stând pe jos pe ghiozdan şi, când a venit mama să mă ia, m-a găsit aşa de amărâtă, dar atât de amărâtă, încât a hotărît, gata cu şcoala, o începi la anul. Atunci, ca şi de multe ori după aceea, mama a simţit câtă libertate trebuie să-mi dea. Cum se spune astăzi în serialele americane tâmpite, nu eram pregătită pentru şcoală. După un an de joacă suplimentar, am găsit putere să strâng din dinţi alţi unsprezece.
În anul "săbatic", am citit multe cărţi în franceză pe care mi le împrumuta doamna Dragalina. După ce m-am făcut elevă, am beneficiat de "biblioteca" familiei Fericeanu. Acum este locul să povestesc despre blocul în care locuiam. Pe strada Mendeleev la numărul 19, adică la o aruncătură de băţ de Piaţa Romană, doctorul Bibicescu construise, prin anii patruzeci, un bloc, demisol, mezanin, trei etaje şi mansardă. Marmoră verde, travertin, calcio vechio de bună calitate, lemnărie şi feronerie ca în arhitectura de avangardă, instalaţii corecte şi aşa mai departe. Noi am cumpărat una dintre cele patru garsoniere duble de la mezanin. Două camere mici despărţite nu printr-un perete, ci printr-o diferenţă de nivel, ca să ajungi în cea de sus, la baie şi la chicinetă trebuia să urci patru trepte. Un "garson" putea să locuiască decent, avea tot ce-i trebuie, faptul că noi trăiam îndesaţi unii peste alţii acolo nu era vina arhitectului, ci a comuniştilor. Oricum, arhitectul şi doctorul Bibicescu, persoana care îl plătise, au dovedit că ştiu să construiască atunci când au făcut apartamentul de la etajul întâi în care a locuit, până a fost dat afară, proprietarul. În locul lui s-au mutat un activist împreună cu nevasta şi fiul lui, Vladimir. Băiatul era puţin mai mic decât mine şi, uneori, ne jucam împreună. Tot mergând la ei, am descoperit că toţi pereţii salonului uriaş erau îmbrăcaţi în rafturi pline cu cărţi. Nu ştiu cum a aflat mama că activistul se ocupase la un moment dat de epurarea bibliotecilor publice, adică îndepărtase de acolo ceea ce putea fi un pericol pentru popor. Omul le adusese acasă, doar nu era să le ardă şi, asta chiar că era drăguţ din partea lui, le împrumuta copiilor din bloc. Erau multe cărţi, nu pot să vorbesc decât despre ce se afla în rafturile din care împrumutam eu. Periculoşi pentru popor se dovediseră a fi Jules Verne, Walter Scot, Alexandre Dumas şi alţii ca ei. Şi, când zic Jules Verne, am în vedere zeci de cărţi, la ceilalţi şi mai multe, între cele două războaie se tradusese "tot". Am citit pur şi simplu în prostie din "fondul" Fericeanu până pe la doisprezece ani. În paralel, înghiţeam cărţi poliţiste pe care le primeam de la băieţii din clasă. Ei aduceau Dox-uri, cărţi din seria Femei celebre, Scarface şi, pentru că dirigintele făcea razii prin ghiozdanele lor, mi le încredinţau mie care, buboasă şi cu codiţe, prezentam toate garanţiile morale... După paisprezece ani, m-am lipit de biblioteca Sadoveanu, unde am început un sistem de lectură pur şi simplu mecanic, Balzac, tot, Cehov, tot, Proust, tot, Dostoievski, tot... Era moda "operelor complete" legate în cartoane cenuşii, dar durabile. Începeam cu volumul întâi şi mă opream când se terminau. În ultima parte a anilor optzeci, în afară de cărţile pe care eram obligată să le citesc ca să-mi practic decent meseria, de scârbă, nu prea mai citeam literatură. Pe noptieră figurau cinci volume de Platon şi trei de Borges. Le-am citit de foarte multe ori. Pe Borges îl ştiam pe dinafară, iar la Platon n-am depăşit genunchiul broaştei. Reveneam asupra cărţilor lui cu sentimentul că trag cu urechea la cea mai înaltă pălăvrăgeală care s-a scris vreodată.
Dacă m-am eliberat de balastul care ar fi fost perioada de şcoală, perioadă ce n-am să neg că e plină de amintiri, văd cu limpezime lucrul cel mai important care mi s-a întâmplat la ieşirea din prima copilărie. Când am împlinit doisprezece ani, mai precis, cu o zi înainte de ziua mea, m-am pomenit că am o soră, una mică. Două prietene apropiate trecuseră printr-o experienţă similară, am încercat să aflu ce mă aşteaptă, dar nu am înţeles nimic. În casă, toţi erau pregătiţi să primească un băiat, numele alese erau Spiridon şi Gheorghe, adică numele bunicilor. Eu am primit telefonul de la maternitate din care ni se spunea că avem o fată. Tata s-a bucurat, nu ştiu de ce s-a bucurat, iar unchiul Cezar, fratele lui mijlociu, ne-a urat s-o mâncăm coaptă, lucru care m-a revoltat şi m-a determinat să-mi fac praf toate economiile, douăzeci şi patru de lei, ca să cumpăr prăjituri pentru toată lumea. De atunci nu am mai economisit niciodată nimic. Câteva zile s-a dus la maternitate numai tata, să-i ducă lui mama bere ca să aibă lapte. La externare, m-a luat cu el şi îmi amintesc că o asistentă mi-a arătat-o pe Ina care era mică şi mirosea a lapte acru. Mi-a zis, vezi ce soră frumoasă ai? Era perioada când sufeream observând cât de prefăcuţi sunt adulţii, mi-a venit să-i strig că e mincinoasă şi tâmpită. Uitându-mă în jur însă şi văzând alţi copii cu capul diform şi feţele pătate, mi-am zis mulţumită, noi avem un bebeluş frumos.
Nici despre copilăria lui Ina nu voi da amănunte, la urma urmei, i-am făcut puţin loc aici pentru a-i provoca pe cei care citesc să se gândească la ce înseamnă să ai o soră sau un frate, dacă pierzi sau câştigi. Când mama era tot mai borţoasă, unchii şi mătuşile se întreceau să-mi explice cum aia mică va avea de aici înainte prioritate şi eu nu voi mai fi tratată ca un copil. Atunci a fost mama cu adevărat genială, m-a luat în braţe cum a putut şi mi-a spus că ce-i al meu e pus de-o parte, că ea multă vreme pe mine mă va iubi mai mult şi asta pentru că ştie cu cine are de-a face. Cu trecerea timpului, dacă va fi copilul care urmează să se nască la fel de bun ca mine, ne va iubi la fel. În felul acesta mi-a risipit orice suspiciune, ba, mi-a creat şi un fel de jenă faţă de bebeluş, pe care îl aşteptam să se nască şi să crească iute, ca să poată mama să aibă încredere şi în el.
În anul "săbatic", am citit multe cărţi în franceză pe care mi le împrumuta doamna Dragalina. După ce m-am făcut elevă, am beneficiat de "biblioteca" familiei Fericeanu. Acum este locul să povestesc despre blocul în care locuiam. Pe strada Mendeleev la numărul 19, adică la o aruncătură de băţ de Piaţa Romană, doctorul Bibicescu construise, prin anii patruzeci, un bloc, demisol, mezanin, trei etaje şi mansardă. Marmoră verde, travertin, calcio vechio de bună calitate, lemnărie şi feronerie ca în arhitectura de avangardă, instalaţii corecte şi aşa mai departe. Noi am cumpărat una dintre cele patru garsoniere duble de la mezanin. Două camere mici despărţite nu printr-un perete, ci printr-o diferenţă de nivel, ca să ajungi în cea de sus, la baie şi la chicinetă trebuia să urci patru trepte. Un "garson" putea să locuiască decent, avea tot ce-i trebuie, faptul că noi trăiam îndesaţi unii peste alţii acolo nu era vina arhitectului, ci a comuniştilor. Oricum, arhitectul şi doctorul Bibicescu, persoana care îl plătise, au dovedit că ştiu să construiască atunci când au făcut apartamentul de la etajul întâi în care a locuit, până a fost dat afară, proprietarul. În locul lui s-au mutat un activist împreună cu nevasta şi fiul lui, Vladimir. Băiatul era puţin mai mic decât mine şi, uneori, ne jucam împreună. Tot mergând la ei, am descoperit că toţi pereţii salonului uriaş erau îmbrăcaţi în rafturi pline cu cărţi. Nu ştiu cum a aflat mama că activistul se ocupase la un moment dat de epurarea bibliotecilor publice, adică îndepărtase de acolo ceea ce putea fi un pericol pentru popor. Omul le adusese acasă, doar nu era să le ardă şi, asta chiar că era drăguţ din partea lui, le împrumuta copiilor din bloc. Erau multe cărţi, nu pot să vorbesc decât despre ce se afla în rafturile din care împrumutam eu. Periculoşi pentru popor se dovediseră a fi Jules Verne, Walter Scot, Alexandre Dumas şi alţii ca ei. Şi, când zic Jules Verne, am în vedere zeci de cărţi, la ceilalţi şi mai multe, între cele două războaie se tradusese "tot". Am citit pur şi simplu în prostie din "fondul" Fericeanu până pe la doisprezece ani. În paralel, înghiţeam cărţi poliţiste pe care le primeam de la băieţii din clasă. Ei aduceau Dox-uri, cărţi din seria Femei celebre, Scarface şi, pentru că dirigintele făcea razii prin ghiozdanele lor, mi le încredinţau mie care, buboasă şi cu codiţe, prezentam toate garanţiile morale... După paisprezece ani, m-am lipit de biblioteca Sadoveanu, unde am început un sistem de lectură pur şi simplu mecanic, Balzac, tot, Cehov, tot, Proust, tot, Dostoievski, tot... Era moda "operelor complete" legate în cartoane cenuşii, dar durabile. Începeam cu volumul întâi şi mă opream când se terminau. În ultima parte a anilor optzeci, în afară de cărţile pe care eram obligată să le citesc ca să-mi practic decent meseria, de scârbă, nu prea mai citeam literatură. Pe noptieră figurau cinci volume de Platon şi trei de Borges. Le-am citit de foarte multe ori. Pe Borges îl ştiam pe dinafară, iar la Platon n-am depăşit genunchiul broaştei. Reveneam asupra cărţilor lui cu sentimentul că trag cu urechea la cea mai înaltă pălăvrăgeală care s-a scris vreodată.
Dacă m-am eliberat de balastul care ar fi fost perioada de şcoală, perioadă ce n-am să neg că e plină de amintiri, văd cu limpezime lucrul cel mai important care mi s-a întâmplat la ieşirea din prima copilărie. Când am împlinit doisprezece ani, mai precis, cu o zi înainte de ziua mea, m-am pomenit că am o soră, una mică. Două prietene apropiate trecuseră printr-o experienţă similară, am încercat să aflu ce mă aşteaptă, dar nu am înţeles nimic. În casă, toţi erau pregătiţi să primească un băiat, numele alese erau Spiridon şi Gheorghe, adică numele bunicilor. Eu am primit telefonul de la maternitate din care ni se spunea că avem o fată. Tata s-a bucurat, nu ştiu de ce s-a bucurat, iar unchiul Cezar, fratele lui mijlociu, ne-a urat s-o mâncăm coaptă, lucru care m-a revoltat şi m-a determinat să-mi fac praf toate economiile, douăzeci şi patru de lei, ca să cumpăr prăjituri pentru toată lumea. De atunci nu am mai economisit niciodată nimic. Câteva zile s-a dus la maternitate numai tata, să-i ducă lui mama bere ca să aibă lapte. La externare, m-a luat cu el şi îmi amintesc că o asistentă mi-a arătat-o pe Ina care era mică şi mirosea a lapte acru. Mi-a zis, vezi ce soră frumoasă ai? Era perioada când sufeream observând cât de prefăcuţi sunt adulţii, mi-a venit să-i strig că e mincinoasă şi tâmpită. Uitându-mă în jur însă şi văzând alţi copii cu capul diform şi feţele pătate, mi-am zis mulţumită, noi avem un bebeluş frumos.
Nici despre copilăria lui Ina nu voi da amănunte, la urma urmei, i-am făcut puţin loc aici pentru a-i provoca pe cei care citesc să se gândească la ce înseamnă să ai o soră sau un frate, dacă pierzi sau câştigi. Când mama era tot mai borţoasă, unchii şi mătuşile se întreceau să-mi explice cum aia mică va avea de aici înainte prioritate şi eu nu voi mai fi tratată ca un copil. Atunci a fost mama cu adevărat genială, m-a luat în braţe cum a putut şi mi-a spus că ce-i al meu e pus de-o parte, că ea multă vreme pe mine mă va iubi mai mult şi asta pentru că ştie cu cine are de-a face. Cu trecerea timpului, dacă va fi copilul care urmează să se nască la fel de bun ca mine, ne va iubi la fel. În felul acesta mi-a risipit orice suspiciune, ba, mi-a creat şi un fel de jenă faţă de bebeluş, pe care îl aşteptam să se nască şi să crească iute, ca să poată mama să aibă încredere şi în el.
*
M-am întrebat de multe ori cât de liber poţi fi când faci o selecţie. Ştiu că, eliminând atât de radical anii de şcoală, sunt ingrată faţă de prietenii de atunci, de profesori şi chiar faţă de mine. Lasă aşa, că-i mai bine! Nu consider nimic din acea perioadă fondator pentru persoana mea de acum. Unsprezece ani am trăit cu o bască de fontă în cap şi cu mâinile şi picioarele în ghips.