Expulzații (II) - Păretarul

În pofida dramului de bunăvoință pe care i-l arătase lui Angheluș, Stoian tăcuse tot drumul până în port. A mers în fața lui cu un pas, cum merge ofițerul înaintea ordonanței, calfa înaintea ucenicului. A mers repede, pe alocuri grăbit, gata să o ia la fugă. Angheluș ar fi vrut să-l întrebe măcar de ce și-au mai luat și ranițele, care le atârnau greu în spate. Lui îi rupea umerii, nu-și imagina cu ce i-a îndesat-o nevasta, de zici că duce pietre de moară. Tot ce i-o fi pus și țața Rada lui Stoian: haine, mâncare, o tărtăcuță cu sare, ciorapi de lână, ba de ranița lui Angheluș se bălăngănea legat un ceaun, să aibă în ce-și fierbe de mâncare.

A lui plânsese ore întregi, începuse de când se întorsese el de la Sfatul popular și îi spusese că îl trimit rușii să ducă vacile satului departe, nu se știe unde. L-a bocit ca pe mort, fără nici un pic de speranță, de i-a amărât sufletul și mai tare. Pornise dosul palmei să-i ardă una cât să o facă nu să tacă, ci să îl vadă că este încă viu. S-a oprit singur, s-a văzut copil cu ochii mari, tuns chilug ca să-l primească la școală, cum se agăța de brațul puternic al tatălui și-l ruga cu glasul plin de lacrimi:
- Las-o, tată, n-o mai bate! Nu mai da, tată, nu mai da, că o omori de tot!

Cu mintea lui crudă de băiat mic, Angheluș intuise ce știa acum, ca om la casa lui. Pe femeie poți să o omori de tot, îi dai cu forță de bărbat, cade și se lovește cine știe cum, sau îi poți stinge lumina puțin câte puțin, ca o lumânare care se consumă până rămâne doar o grămăjoară de ceară călduță. Atunci o poți modela între degete cât vrei, dar nu vei mai întoarce în ea lumina care strălucise în toată încăperea.

Angheluș avea amintiri vagi cu maică-sa cântând veselă prin casă, o zeitate care îl lua de mâini și îl învârtea în jurul ei până amețeau amândoi de fericire. Surorile mai mici o știau pe jumătate umbră, uitase de tot cum se râde, le crescuse ca pe niște poveri și, înrăită, le lăsase să știe că doar atât sunt. Anuța, soră-sa cea mai mică, se născuse la câteva luni după ce tatăl lor plecase pe front, mai bine că nu apucase să-l cunoască. Dacă s-ar fi întors și ar fi văzut ochii albaștri ai fetiței, ireali în familia lor cu priviri întunecate, poate ar fi aruncat-o la margine, unde erau duși pisoii abia fătați. Dar nu se întorsese, nu mai venise din el nici amintirea, nimeni nu știa pe unde s-a pierdut. Maică-sa poate îl mai aștepta după atâția ani de când se terminase războiul, o vedea cum tresare când se izbește poarta de la drum sau se ridică din senin de la masă și se duce la fereastră. Dădea la o parte perdeluța și cerceta întunericul din curte. Ia tăceți, le zicea cu asprime, parcă umblă cineva pe lângă casă. Ei rămâneau câteva secunde cu lingurile suspendate în aer, apoi o uitau sprijinită de pervaz, holbându-se în beznă ca o pasăre de noapte. Se întorcea când terminaseră de mâncat și lui Angheluș i se părea că o aude cum respiră ușurată, cu un suspin pe jumătate oprit în piept. Târziu de tot, înainte să meargă la culcare, aprindea candela de deasupra mesei, unde țintuise în cuișoare un păretar cusut de ea, dinainte să se mărite. O siluetă de femeie făcută din ață albastră ducea pe o tavă un pui rumenit, cu copanele în sus și îi zâmbea cu buze pline unui bărbat așezat. Pe masă, un pahar pe jumătate umplut mărunt, cu ață sângerie. Sub siluetele stângace, mâinile ei de fată cu școală puțină însăilaseră literă cu literă: "Bucate bune am gătit pentru soțul meu iubit."