24.12.2021
Crăciun 1947. Mai exact, seara lui 30 decembrie. Războiul se sfârșise, zvârcolirilor politice încă neînțelese pe deplin nu li se acorda atenție, se muncea din zori în noapte, aprovizionarea începea să pară normală, fusese cumpărat chiar și un brad de poveste, așa că supraviețuitorii familiei au primit bucuroși să petreacă împreună un Crăciun. Întârziat e drept, dar un adevărat prilej de bucurie pentru toți. Mai ales pentru noi, copiii. Mesei îmbelșugate nu i-am dat atenție, pentru mine doar bradul strălucea: miraculos și tainic se înălța până în tavan, semețind o stea aurie, de carton îmbrăcat în mătase, sub care iconița mea cu Fecioara și Pruncul Isus veghea încăperea toată. Pe crengi pâlpâiau lumânărele albe prinse în clame metalice felurit colorate. Ici și colo sclipeau globuri ca para focului sau argintii. Fermecată, intrasem în jocul de lumini și abia mai târziu am văzut bomboanele de zahăr ars învelite în staniol azuriu. Își atârnau franjurile de hârtie albă printre biscuiții copți de Maia și nucile cumpărate de la iaurgiul nostru. Iar sub lanțul de merișoare am descoperit minunea minunilor: Angelica! Păpușa mea cu păr adevărat, cu rochiță de dantelă, tot atât de înaltă cât mine. Nu aveam cui să-mi povestesc bucuria. Tata, mămica, Maia, oaspeții lor, toți râdeau, își apropiau de mine fețe surâzătoare, îmi ciufuleau buclele și se îndepărtau în zâmbet. Cineva s-a mirat "Dar tu de ce mai stai cu noi? La ora asta copiii se culcă!", apoi m-a lăsat în pace, rătăcindu-se în Bucuria din jur.

Curând, tăticul a dispărut pentru câteva clipe. S-a întors cu o cutie de lemn în brațe și a ieșit afară, în curtea întunecată. S-a auzit o salvă de cinci pocnete asurzitoare. Artificii nevinovate nu aveam, dar revolvere da. După prima tresărire, bănuiesc că de frică, toți au izbucnit în râs. Neastâmpărat și ghiduș, râsul pusese stăpânire pe oameni, lumina încăperea toată. "Facem un dans? Sau ați uitat să dansați?" " Radioul, de ce tace radioul? Un vals, vă rog" "Mai bine un tango, să avem loc toți". Cineva a început să se joace pe scala micului nostru Philips, în timp ce scaunele se împingeau la perete și se răsucea covorul. Toți așteptau nerăbdători să-și hrănească Bucuria redescoperită, când un sonor "Atențiune, atențiune, un comunicat important pentru Țară!" îi amuți. După ani am aflat de ce s-a așternut nefireasca liniște, de ce femeile începuseră să plângă: Regele Mihai abdicase. Și, fără a fi analiști politici - nu știu dacă atotștiutoarea specie se inventase - ci doar mic burghezi străduind fiecare din zori în noapte să-și pună pe roate mica lui afacere, toți au bănuit că Binele și Normalitatea pleacă din România. Fără a ști cât de adânc se înrădăcinează Răul.

Așa s-a risipit în lacrimi primul meu Crăciun cu brad până în tavan înălțat.


*
Așteptăm poveștile voastre de și despre Crăciun în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 26 decembrie. Mai multe detalii despre poveștile pe care ni le puteți trimite aici. (Redacția LiterNet)

0 comentarii

Publicitate

Sus