29.03.2022
Am pus ceasul să sune și azi, dar oricum m-am trezit înaintea lui. Chemarea la rugăciune am auzit-o, am simțit-o și prin zidurile ale căror ferestre dau toate spre interiorul riadului, și prin întunericul adânc. Îmi vine să râd, mă simt atât de bine, atât de... acasă!

Adevărul este că trebuie să fac un efort mare de tot ca să îmi amintesc de acasă, ca și cum m-aș întoarce într-o altă viață. La ora asta, Ducu încă doarme. Azi e joi, cum o fi cu școala? Oare doarme și mănâncă așa cum trebuie? Și-o fi făcând lecțiile? Ieri ar fi trebuit să fie înlocuite toate ferestrele din apartament, scara e în reabilitare termică. E, cum o fi, cum n-o fi, o săptămână nu moare nimeni, oi vedea - oricum le iau pe toate de coadă când mă întorc! Doamne, mâine mă întorc. Cum să mă întorc? Cum să le las pe toate aici? Cum să le iau cu mine? Încep să plâng. Respir sacadat. Încerc să mă abțin, încerc să fac sau să îmi spun ceva ca să mă liniștesc singură. Numai gândul de a nu le trezi pe fete mă ajută un pic.

Mă ridic din pat, ca să alung tulburarea de pe mine și din mine. Mă duc la baie, mă văd în oglindă. Nu vreau să mă privesc, nu acum, nu am ce să-mi spun. Mă cuprinde hăul la orice întrebare. Respir adânc și sacadat. "Lasă-mă un pic!", îmi spun mie însămi.

Mai am încă o zi grozavă înainte, sunt încă aici, cu el, cu Marocul: roșul pământului, albastrul cerului și al oceanului, galbenul soarelui și al Saharei, verdele curmalilor și al mozaicului. Azi o să stăm toată ziua împreună, mâine nu există! Așa îmi spun în timp ce mă spăl, ca să mă încurajez, ca să mă desprind de orice durere a plecării, a despărțirii.

Mă întorc în camera întunecată, cu ferestre acoperite de draperii groase. Fetele se trezesc pe rând, cu o veselie în contrast perfect cu starea mea:
- Pfai! Mă așteaptă rochița albă călcată! strigă fericită Lavinia imediat ce face ochi.
Izbucnim toate trei în râs, ca la un semn. Auzi tu, călcată!
Ca să fie clar: dincolo de faptul că niciuna dintre noi nu are vreo înclinație spre apret, dincolo de faptul că cele mai multe haine ale noastre sunt de munte, dincolo de faptul că suntem numai pe drumuri, îndesând zilnic rucsacii cu tot felul de lucruri, schimbându-ne locul mereu, camera noastră e ca o bombă explodată de boarfe, genți, eșarfe, dulciuri începute, sticle de băutură pe lângă paturi și saci de dormit peste pungi de cadouri. Iar femeia asta plină de viață își începe ziua de plimbare pe riviera marocană cu cele mai fantastice închipuiri!
- Dar v-am zis: am pus-o aseară la călcat, pe umeraș!
Ce nu pricepem, deci?!

Râdem ca nebunele. Încercăm să facem lumină, pe de o parte pentru că e ușor aiurea să râdem în atâta întuneric, iar pe de altă parte, pentru că Emma caută ceva și încurcă niște cosmetice, orbecăind.
- A, asta nu-i nimic, zice Lavinia. Eu m-am dat ieri cu pastă de dinți pe față!
- What?! Why?
- Pentru că scria pe ea "5 in 1"! Sunt stomatolog, eram sigură că pastă de dinți nu are cum să fie! Nu avea cum să fie decât cea mai bună cremă de față!

Râdem, râdem încontinuu. Tonul ei vesel, deducțiile și autosuficiența unui copil în pârgul încrederii sale în viață!
- Mi-am dat puțin și pe umărul drept!
This is too much. Mă prăbușesc pe pat.
- Îmi rămăsese un pic pe deget! Și dacă tot e așa de bună... 5! Nu 3, nu 4, 5 in 1!
Ah, Lavinio, m-ai scos din morți!
- Ce-ți veni să citești de pe cosmetice în baie, femeie? o întreabă Emma hodoronc-tronc.
- Păi, așa mă mai cultiv și eu un pic. Altfel, când?! răspunde Lavinia, foarte serioasă.
Alte hohote. Mama din ea a vorbit, îmi zic, ce bine recunosc tiparul, ocupată 110% din timp, de când faci ochi până îi închizi, la culcare. Noroc că avem pe lume acestea două: baia și noaptea.

Mă îmbrac cu o rochie de mătase neagră, până la genunchi, cu mâneci până la cot, cu motive roșii și bej și mă încalț cu sandalele "de cupru". Am de rezervă o eșarfă albă, plină, să mă apăr de soare. M-am dat, negreșit, cu parfumul arăbesc de la Mina. Dichisite și parfumate, ne întâlnim cu restul grupului pe terasă, la cafea și mic dejun, sub un cer perfect senin și o căldură îmbietoare. Glumim pe multe teme și ne pasăm bucatele unii altora. Atmosfera e cu atât mai relaxată, cu cât această zi este un cadou pentru toți, inclusiv pentru Rachid și Ibrahim, șoferul. Insistăm pe lângă amândoi ca azi să nu se mai simtă "la serviciu", e timpul să înțeleagă că sunt prietenii noștri și că deja fac parte din grup.

Totuși, e ceva ce ne răpește un colț din tabloul acesta perfect. Prima despărțire, "despărțirea mică": Costi și Petrică pleacă azi spre România. Vor dormi în Germania la noapte. Dacă ar fi știut ei cu cine aveau să se întâlnească, atunci când au avut de ales... Ne conduc amândoi până la minibus, urmând ca ei să plece după noi către Menara. Ne îmbrățisăm îndelung, familiar, iar privirea lui Costi ne urmărește până facem dreapta. După, le trimitem poze cu scaunele lor goale ("Deja ne e dor de voi!"), instantanee de pe drum cu capre în copaci și cu noi în ipostaze hilare pe lângă ele. Îi ținem la curent, cum s-ar zice.



Traversăm Marrakeshul către ieșirea la ocean și vedem o parte nouă a orașului, modernă, chiar dacă împletită cu moschei vechi, pietruită cu aceleași bucăți de gresie și împodobită cu flori multicolore răsărite din aceeași uscată argilă. Nu am niciun regret că am rămas în tot timpul acesta între zidurile Medinei, apărată de timp și de modernitate.

Un sentiment greu mă pândește, ape tulburi mă înconjoară și mă sapă, ca un râu care curge coroziv pe dedesubtul zilei întinse în fața noastră. Știu că e născut din noțiuni cărora oamenii le-au dat înțelesuri dureroase: "ultima", "plecare", "despărțire". Muzica e franțuzească și spaniolă, rimează cu Marocul tot. Îmi curg lacrimile și, decât să mă chinui în felul ăsta, prefer să citesc.



Golful Essaouirei, parțial acoperit de insula Mogador, a fost dintotdeauna liniștit, la adăpost de puternicele vânturi oceanice, ceea ce l-a făcut cel mai propice port pentru ancorare de pe coasta marocană. Primele mențiuni despre această așezare sunt foarte vechi, din secolul al V-lea î.Hr., când navigatorul cartaginez Hanno a ancorat aici, fondând un important centru comercial numit Arambys.
În jurul cumpenei dintre ere, regele berber Juba II a înființat în Arambys o fabrică de purpură, extrăgând prețiosul colorant din murex, găsit în rocile intercotidale (zona intercotidală fiind cea acoperită și descoperită de maree), aprovizionând Roma Imperială cu violet, pentru togile senatorilor săi.
În Evul Mediu, sfântul musulman Sidi Mogdoul a fost înmormântat în localitate, dând, probabil, numele orașului - Mogador, folosit câteva sute de ani de atunci încolo.
În secolul al XVI-lea, portughezii, francezii, olandezii, spaniolii și englezii au încercat să cucerească cetatea, însă fără izbândă: aceasta a rămas raiul exportului de zahăr și melasă și fieful corsarilor.
Din dorința de a scăpa de un puternic rival din Agadir, aflat mai la sud pe coastă, Mahomed al III-lea hotărăște în anul 1760 să investească în Mogador, dezvoltând atât portul, cât și cetatea, cu ajutorul arhitecților marocani, francezi și englezi. Astfel, în aproximativ zece ani, din Souira ("mica cetate") ea devine Es-Saouira ("cea frumos construită").





Legat de Marrakesh printr-o linie dreaptă, portul oferea o ieșire perfectă către lumea largă pentru mărfurile caravanelor venite de la sud de Sahara, traversând deșertul și Atlasul. A mai adăugat la toate acestea Mahomed al III-lea și încurajarea venirii evreilor și prosperității Mellah-ului lor, cu propriul cimitir și propriile (multe) sinagogi, iar Essaouira a cunoscut o înflorire fără precedent. Căci, funcționând ca port pentru Marrakesh, cel mai important din Maroc, în secolul al XIX-lea toate reprezentanțele comerciale și diplomatice se stabileau aici.

În perioada protectoratului francez, singura îmbunătățire a fost educația, limba franceză fiind introdusă în școli. În deceniile secolului trecut, dezvoltarea comerțului pe mare, ca alternativă pentru Atlas și Sahara, precum și fondarea statului evreiesc au împuținat substanțial numărul comercianților și importanța Essaouirei. În anii ʼ60 a devenit un loc de întâlnire boem pentru hipioți, iar astăzi este pe lista orașelor protejate de UNESCO. Și pe bună dreptate!



La coborârea din minibus, pare că am coborât direct în istorie: ne acoperă un soare alb, care umple totul în jur de o lumină orbitoare. Îmi leg rapid eșarfa pe cap, îmi iau rucsacul în spate și dăm nas în nas cu zidurile cetății, care se ridică în fața noastră. Nu foarte înalte, dar grandioase, masive, ele separă portul de oraș.
- Mergem întâi în piața de pește! ne conduce Rachid în față, în stânga, drept în port.



Mirosul de pește ne îneacă de-a dreptul. Acesta e momentul în care "se separă apele": plecăm mai departe în aventura pestilențioasă doar cele "trei surori" și cei trei camarazi româno-spanioli, Andreea, Laura și Liviu.





Piața de pește ocupă tot portul, iar portul - tot golful. În fața noastră e plin de tarabe ticsite de captură oceanică, de toate formele, mărimile și culorile. Fructele de mare arată ca în cele mai fantastice fotografii. Învelite sau nu în pânze, albe sau albastre, ori în lăzi metalice, zecile de kilograme de pește de pe fiecare tarabă sunt proaspete și curate, în ciuda mirosului care ne termină. E gălăgie, se vorbește tare, strigat, din toate părțile. Combinația de lumină și căldură, zgomote și mirosuri este obositoare pentru creier, așa încât inconștient devin încordată și respir haotic. Dar pozele și vederea unui asemenea spectacol merită orice efort, cu orice preț!

Mâinile uscate ale pescarilor, pielea închisă la culoare, într-o nuanță aparte, fețele lor bătute de soare și de vânt, dar cu zâmbete largi, privirile împuținate, dar care îmi susțin privirea cu tărie, vorba lor din care nu înțeleg o iotă, dar care mă cheamă și habar nu am dacă vreau să mănânc pește sau nu; sunt amețită de acest carusel, din care viscerele m-ar da afară, dar de care sufletul nu mai vrea să se dezlipsească.

În stânga, în golf, zeci de bărcuțe de pescari, albastre toate, plutesc legănate de valurile care se opresc în pontonul de piatră. Parcă sunt niște coji de nucă vopsite, într-un joc de copii. Par atât de fragile... Și ajută atâtea guri să se hrănească!
Traulerele sunt ancorate la intrarea în golf. De la depărtare, par toate albe, la fel cum orizontul tot pare alb, sub lumina albă a soarelui. Navele comerciale se duc de cu noapte la treabă, pentru ca la prima oră să intre în plin în piață, când se stabilesc prețurile prin licitație la bursa de pește și începe vânzarea angro. Pescarii mai mici, cu bărcuțele albastre, vând mult mai puțin, așa că ora lor e nițel mai târzie.





Digul ne duce în stânga, luând forma golfului și făcându-ne el singur un fel de tur al pieței. Pe marginea opusă golfului, digul străjuiește și apără piața de ocean cu un zid de piatră. Ușor-ușor, tarabele se termină și, odată cu ele, și mirosul greu. Pe ponton, ne călcăm în picioare cu o droaie de pescăruși. O parte ne ocolesc, o parte merg alături de noi, ca unii care trăiesc de secole în simbioză cu oamenii și le-au împrumutat din obiceiuri.
La capătul digului ne urcăm pe zid, cu gândul de a ne întoarce înapoi către cetate "pe sus".
Mă chinui puțin cu urcatul - de, dacă fix azi mi-a ars de rochiță...! Răsuflu ușurată odată ce mă văd pe zid și, instinctiv, întorc privirea spre mal. Priveliștea îmi taie respirația: de la dreapta la stânga, precum o vedere în format landscape, se întind golful verzui, forfota pieței, bărcuțele albastre, traulerele albe cu velele strânse, zidurile de piatră bej ale orașului, cetatea albă în spatele zidurilor, insula Mogador cu resturile de fortăreață închisă la culoare, spuma albă a oceanului urcând pe pietrele negre și uriașe de la mal, pescărușii picurați peste tot în acest peisaj, învăluit în lumina cețoasă și albă a soarelui, care face ca totul să pară încremenit - un tablou de Canaletto!

Simt mirosul oceanului de jur împrejur, simt briza prin rochie și pe față, aud zgomotele înfundate ale pieței și țipătul strident al pescărușilor, văd oamenii umblând pe lângă mine, dar tot nu știu dacă sunt într-un muzeu, în fața pânzei din secolul al XVIII-lea, dacă m-am întors în timp cu 300 de ani sau e realitatea mea imediată. Probabil sunt în toate la un loc, cuantic, ca toate tainele vieții umane.

"Mergeți înainte, lăsați-mă aici, cu negustorii și caravanele, cu navele oceanice și cu mărfurile lor, cu berberii, cu romanii, cu evreii, cu toată istoria acestui mal...", le zic în gând tuturor celor care ar putea avea în acel moment vreo treabă cu mine.

Tabloul acesta...! De-aș putea să-l iau cu mine, pentru totdeauna! Și l-am luat. Hârtia s-a impresionat, revelatorul și-a facut datoria, cromatica e redusă, aspectul e de canvas - picture perfect!



(va urma)

0 comentarii

Publicitate

Sus