Nu aveam mai mult de trei ani când București deja făcea parte din viața mea, chiar și de la distanță. Eram la bunicii paterni într-o comună pe nume Vlădești, din județul Argeș și auzeam adesea povești despre nașterea bunicii mele care a avut loc în capitală. Auzeam și alte povești de la străbunica mea, mama bunicului meu, de pe vremea în care ea și străbunicul veneau cu fructe în București și le vindeau în piața Amzei. Îmi păreau povești similare cu basmele, pe care adoram să le aud din gura ei de povestitoare talentată.
București însemna locul unde aveau reședința rude care mă fascinau și pe care le vedeam foarte rar. Atitudinea, stilul, vestimentațiile lor mă fermecau. Reprezentau modele pentru mine și îmi imaginam că în București toată lumea e la fel de stilată și frumoasă. În modul acesta creștea fascinația mea pentru un teritoriu necunoscut și totuși aproape de sufletul meu.
București reprezenta și locul unde părinții meu și-au petrecut câteva zile din luna lor de miere, nu cu mult înainte ca eu să vin pe lume. În același timp, era și un loc în care știam, din poveștile care încă erau pe buzele tuturor în anii '90, că s-au întâmplat, chiar cu un an înainte de nașterea mea, niște lucruri greu de înțeles cu adevărat de un copil de câțiva anișori, precum căderea unui regim și multe morți nevinovate și triste.
Totodată era locul în care îmi doream să ajung, mai ales datorită fascinației pe care o avea televiziunea pentru mine, în primii ani de viață. Eram atât de vrăjită de televizor, încât preferam de o mie de ori să mă uit la programele televiziunii, decât să merg la grădiniță. Așa am descoperit de mică pasiunea pentru film și mi-am zis că și eu trebuie să ajung actriță, să apar pe sticlă. Adulții mi-au spus că trebuie să cresc, să învăț și să ajung la București, ca acest lucru să se întâmple. Așa am hotărât eu singurică, încă dinainte să intru la școală, că trebuie să ajung în capitală să mă fac actriță.
Între timp în mine se născuse și o pasiune pentru S.U.A., datorită unor filme pe care le urmăream cu cei mari încă dinainte să învăț alfabetul. De fapt motivația cea mai puternică pentru a învăța să citesc au fost filmele americane. Coincidența a făcut ca în acele vremuri, familia mea să fie prietenă cu o familie fermecătoare, care își trăia viața între București și Los Angeles. Așa am aflat că pentru a ajunge în America, mai întâi trebuie să merg la București, să iau avionul. Un motiv în plus pentru care capitala noastră era interesantă.
București era și locul din care speram ca mătușile mele cu haine de blană, cizme cu toc cui, păr permanent, unghii mari și multe bijuterii de aur să revină într-o zi cu un cadou precum o păpușă vorbitoare și eventual înaltă cât un adult. Mă gândeam că în București trebuie să existe așa ceva, prin urmare visam adesea la cadoul meu. Ele din păcate nu aveau să revină cu păpușa, dar ani mai târziu, aveam să merg eu la ele și chiar să locuiesc împreună cu două din ele, în perioade diferite.
La începutul adolescenței când de obicei copiii trec prin multe schimbări, curiozitatea și entuziasmul pentru orașul la care visam în copilărie nu m-a părăsit, ba dimpotrivă am decis că e vremea să fac lucruri concrete să ajung la el, din moment ce adulții nu dădeau semne că o să mă ducă în curând. Nici interesul meu pentru televiziune nu era în scădere. În vremurile respective urmăream o emisiune despre femei, mai exact cum să fii de 3 ori femeie, deși emisiunea era interzisă minorilor sub 12 ani, iar eu încă nu îi aveam. Pentru că emisiunea îmi plăcea, m-am apucat să trimit o grămadă de scrisori la adresa Pache Protopopescu. Nu am primit niciodată un răspuns, dar 13 ani mai târziu aveam să locuiesc pe Pache Protopopescu, aveam să o cunosc pe fosta prezentatoare, iar ea avea să îmi cumpere o înghețată de ciocolată și mentă, iarna, într-un restaurant de la Gara de Nord, într-un moment în care televiziunea nu mă mai interesa deloc. Coincidența face ca prima mea apariție la o televiziune bucureșteană să fi avut loc la aceeași televiziune, la fel ca și ultima mea apariție la TV înainte să închei povestea cu actoria.
Revenind la începutul adolescentei, trebuie să menționez faptul că fiica unor prieteni de familie, mai mare cu 7 ani decât mine, a venit la București să studieze la un liceu de artă, secția de actorie. Atunci când am aflat m-am bucurat mult, crezând că ea mă va ajuta cumva, și i-am înnebunit pe ai mei să mă trimită și pe mine la respectiva școală de artă. Pentru că nu reușeam să îi conving, am apelat la fostul învățător al bunicului meu patern, care era tatăl unui actor, director de teatru și ulterior politician. Bătrânul și simpaticul învățător, care mă plăcea foarte mult, datorită rolișoarelor pe care le aveam la serbările de sfârșit de an școlar, m-a sfătuit să fac un liceu normal, în provincie și apoi să merg să dau admitere la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică I. L. Caragiale. M-a asigurat că am șanse să intru cu o notă mai mare decât toți cei cu care aveam să concurez din liceul respectiv. L-am crezut și profeția lui a devenit realitatea mea, după terminarea liceului.
Prima clădire în care am pășit în București a fost chiar UNATC, situată pe strada Matei Voievod. Cum am pătruns în interiorul ei, i-am spus tatălui meu: asta e facultatea mea, și m-am simțit imediat aproape ca acasă.
După ce am locuit la rude jumătate din perioada examenelor de admitere, m-am mutat la căminul facultății situat pe strada Moise Nicoară. După examenele de admitere, am trăit acolo o perioadă frumoasă. După plecarea din cămin, m-am mutat prin București de vreo 25 ori, în locuri diverse și diferite. Cel mai bine însă m-am simțit în zona Piața Universității, la Obor și pe Pache Protopopescu.
București reprezintă pentru mine locul în care m-am îndrăgostit pentru prima oară, dar și pentru a doua oară, precum și locul în care m-am reîndrăgostit și am făcut tot felul de copilării mânată de pasiuni comice.
În perioada masterului, în domeniul Studiilor Politice și al Relațiilor Internaționale, am început o nouă relație cu orașul București. Am început să călătoresc inițial prin Europa, scurte perioade de timp, cu ocazia unor vizite de studiu, ori a unor cursuri de formare, apoi chiar să locuiesc temporar în America de Nord și America de Sud, apoi în Spania. Începutul lui 2019 prevedea o ruptură între mine și București prin plecarea mea în Mexico City, pe care o parte din mine o credea definitivă. A urmat apoi mutarea în Argentina, un alt moment care părea a fi decisiv. Totuși la două săptămâni după revenirea din Buenos Aires, eram din nou încadrată în peisajul bucureștean. A urmat apoi Madrid, și de data asta am crezut că relația mea cu orașul care m-a adoptat și pe care l-am adoptat la rândul meu la finalizarea liceului a ajuns la final. Însă în această primăvară m-am trezit spunând la întoarcerea din Madrid, "Sunt în București, mă simt renăscută."
Nu știu exact spre ce meleaguri noi grăbită voi alerga în anii ce vor urma, dar cred că București o să rămână în inima mea.