Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Modelatorul de lut


Rozana Mihalache

15.08.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Toată lumea credea că ştie ce e cu mine, că mă înţelege, că empatizează cu mine.

Oamenii sunt convinşi că au o putere de înţelegere fantastică în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi. Evident că de cele mai multe ori uită de propriile lor probleme.

Nu i-am lăsat niciodată să se apropie prea mult, deşi au încercat prin toate mijloacele posibile - cunoştinţe care-mi băteau la uşă, foste iubite care-mi ascundeau băutura, colegi care-mi ofereau băutură, spectatori care-mi trimiteau mici cadouri "cu speranţa ca această carte să vă aline un pic dorul" sau admiratoare care erau nerăbdătoare să mă consoleze în pat.

Când au văzut că nu mă las înduplecat de încercările lor de apropiere m-au lăsat în pace. De reproşat nu aveau ce să-mi reproşeze în afară de lipsa de ipocrizie care-i făcea să se simtă inconfortabil.

E extrem de neplăcut ca înainte de intrarea pe scenă partenerul tău să nu-ţi adreseze niciun cuvânt de îmbărbătare, pentru ca cinci minute mai târziu să te copleşească prin jocul actoricesc şi apoi să primiţi împreună aplauzele.

Aflasem că tinerele mele colege se plângeau mai tot timpul de felul în care le tratam: "rece şi cu dispreţ", spuneau ele.

Rece poate, dar să le dispreţuiesc... n-am avut niciodată curiozitatea să le cunosc îndeajuns de bine încât să le dispreţuiesc.

Mulţi probabil se întrebau de ce am continuat să joc, de ce nu m-am retras undeva, la o mânăstire în munţi unde să-mi plâng durerea în pace?

De ce dracului trebuia să-i fac pe toţi să calce ca pe ouă când se întâmplă să fie în jurul meu?

Nici eu nu ştiu. Poate pentru că mă gândeam că singurul meu echilibru în viaţă consta în a mă ascunde sub diverse măşti.

Studenţii mei mă urau. Inclusiv fetele care la început se speriau de mine, pentru ca mai apoi să se îndrăgostească "inevitabil"- asta până când îşi dădeau seama că eu chiar eram un "nenorocit fără suflet" şi că la facultate mă jucam numai pe mine, un "insensibil", asta eram, un "insensibil"!

Uneori izbucneam în râs fără nicio explicaţie şi atunci se uitau la mine ca la ultimul nebun. Dar e chiar greu de crezut că lumea asta e atât de absurdă încât uneori îţi vine doar să-ţi pui mâinile în cap şi să râzi?

Înainte nu făceam aşa. Îmi mascam trăirile pentru ea. Ultimul lucru pe care l-aş fi dorit era ca ea să se simtă ruşinată de mine.

Însă acum nu-i mai datorez nimic, nu mă mai simt responsabil pentru felul în care e ea percepută de ceilalţi. A avut grijă singură să-şi pună o etichetă.

Mama ei m-a învinovăţit, bineînţeles. A zis că trebuia să-mi dau seama că e prea slabă de înger şi să împiedic intrarea ei la facultate. Mi-a spus că de prima oară când a văzut-o pe scenă a simţit-o copleşită şi mică, precum un înger care aplaudat de pământeni nu ştie ce reacţii să aibă.

Eu atunci în schimb n-am simţit decât mândrie. Era creaţia mea, personajul meu, juca în piesa mea. Am ţinut-o de la început în mâini şi m-am jucat cu ea.

Nu mi-am dat seama niciodată că poate mâinile mele pe spiritul ei o împiedicau să se mişte. N-am ştiut decât atunci când a fost prea târziu.

Eu am găsit-o. Era în teatru şi purta alb. Am crezut că am o vedenie, o vedenie cu ea plutind în aer, la câţiva centimetri deasupra pământului, doar că în loc să aibă mâinile întinse le avea căzute pe lângă corp şi în loc să ţină capul ridicat spre cer îl avea căzut într-o parte, cu ochii închişi şi buzele vinete.

N-am ţipat şi n-am plâns. Am dat-o singur jos şi pe urmă am strigat după ajutor. Nu ştiu ce ajutor, pentru că eram conştient că pentru ea nu se mai putea face nimic.

Săptămâni, sau poate luni, nu am putut dormi. O vedeam la înmormântare, înveşmântată vulgar într-o rochie de mireasă (hidoasă imaginea rochiei de mireasă pe un trup mort, e ca şi cum ţi-ai îmbrăca pruncul nou-născut în negru), o auzeam pe mama ei urlând, îi mai simţeam loviturile pumnilor pe piept şi miroseam mila celorlalţi, mila străinilor, care mă deranja, mai tare ca mirosul morţii.

Nu puteam să mă uit prea mult la ea moartă. Nu mai era a mea. Fugise din mâinile mele. Lutul nu mai putea fi modelat, părul nu mai putea fi mângâiat, ochii nu mai puteau zâmbi.

Luni întregi am crezut şi eu că era vina mea. Nu m-am confesat nimănui, dar în fiecare dimineaţă când mă trezeam îmi spuneam că sunt singurul vinovat pentru moartea fiicei mele. Mă făcea să mă simt bine, era o tortură care-mi conferea mulţumire. Aş fi putut să-mi repet asta la nesfârşit în fiecare moment al zilei. Condiţia de monstru mă ajuta să trăiesc. Ce altceva m-ar fi putut împiedica să-mi iau zilele ca ea, dacă nu faptul că trebuia să trăiesc chinuit de sentimentul de vinovăţie?

Doar că n-a durat mult.

El a sosit într-o dimineaţă la uşa mea. Eram încă în pijamale, aveam cafeaua pe foc.

I-am deschis şi l-am invitat să intre în hol. M-am scuzat şi am mers să sting aragazul. Când m-am întors l-am găsit în acelaşi loc. Stătea cu capul în jos şi era ud pe haine. Afară ploua, era sfârşit de toamnă şi ploua torenţial. Plouase şi toată noaptea.

I-am spus să se dezbrace de haină şi l-am invitat să ia loc. A dat din cap că nu.

Apoi s-a uitat în ochii mei şi aproape că m-am dezechilibrat. Era ca şi cum m-aş fi privit în oglindă. Avea aceeaşi expresie chinuită şi vinovată ca mine.

Îmi fusese student, unul dintre cei mai buni chiar şi până în acea dimineaţă nu-mi dădusem seama că nu mai apăruse de mult pe la teatru.

Fixându-mă mi-a spus. Mi-a spus că el era vinovat, că îl iubise, că eu n-aveam nicio vină, că ea mă iubise mai mult decât orice pe lume, dar că se îndrăgostise de el şi el a rănit-o şi atunci ea...

Stupizenii adolescentine. Drame fără sens. Banalităţi. Ea nu!

L-am oprit. S-a mai uitat o dată la mine şi a început să plângă în hohote. M-a implorat să-l iert şi s-a apropiat de mine. M-a luat în braţe. Dar mâinile mele îmi atârnau inerte pe lângă corp. Ca ale ei, atunci când nu mai aveau viaţă.

Când inima i se oprise şi sângele îi îngheţase în vene. Atunci lumea întreagă s-a îngropat împreună cu ea căci glasul ei a amuţit şi muzica din univers a încetat să mai existe, ochii ei verzi s-au închis şi toate culorile s-au stins, părul ei nu s-a mai mişcat şi apele n-au mai ştiut să curgă.

L-am îndepărtat de mine şi i-am spus să plece. Şi-a şters nasul cu mâneca de la haină şi a dat din cap. S-a întors, a deschis uşa şi a ieşit în ploaie.

Uşa a rămas deschisă, noroiul de pe pantofii lui şi apa din hainele lui au lăsat urme pe podeaua din hol, cafeaua s-a răcit, la televizor ştirile erau spuse de un cuplu jovial, ploaia se prelingea pe geamuri şi aşa, dintr-o dată, cu sunetul asurzitor a unei frunze ce-a lovit pământul, lumea a revenit la cursul normal.

Eram nevinovat şi asta nu-mi folosea la nimic pentru că ea nu mai era lângă mine să mă mângâie pe tâmple şi lacrimile mi-au invadat ochii pentru prima oară şi am ţipat de durere. Fără sentimentul de vinovăţie lucrurile din jurul meu au prins din nou viaţă.

Şi mă durea ticăitul ceasului, mă durea mersul norilor, mă durea sonorul televizorului, mă durea sunetul pianului, mă durea atingerea unei cărţi, mă durea creşterea părului.

Am vrut să mă doară şi mai mult şi am chemat o femeie.

Era tânără şi mă iubea.

Am chemat-o şi am pus-o să se dezbrace. I-am oferit cafea şi am privit-o. Mă durea şi ea. Mă durea iubirea pe care o respira, dar mai puţin. Şi de atunci a durut din ce în ce în ce mai puţin pentru că uitarea paralizează orice durere şi atunci când ştii că nu ai fi putut face nimic pentru a împiedica inevitabilul te resemnezi şi uiţi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Basmul fiinţei, Noica - tatăl şi fiul (II), Alexandru Stănescu
Sageata Basmul fiinţei, Noica - tatăl şi fiul (I), Alexandru Stănescu
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cadril, Argentina Firuță (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Darul, Argentina Firuță (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro cum am început să beau cola, apoi cola zero, Andrada Ionescu (3.6/5 - 7 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata autoficţiuni
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata Praful de pe tobă
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Autorul


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer