Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Barcelona - aşa cum am văzut-o eu


Rozana Mihalache

03.11.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pentru că nu ştii niciodată ce poate surprinde un aparat de filmat, într-un oraş străin, când e condus de sufletul tău.

Un cuplu pe o bancă în Parc Guell. El stătea drept şi se uita în obiectiv. Ea era absentă, cu picioarele îndoite urcate pe bancă şi capul în poala lui. Un tată plimbându-se cu bicicleta împreună cu fiica sa de trei ani. Colinele construcţiei lui Gaudi erau prea obositoare pentru ea, care se dezechilibra odată la 20 de secunde. O cerşetoare cu o umbrelă galbenă, cântând la muzicuţă. Câţi ani oare o fi adunat în părul ei alb?





Mai târziu, pe aceleaşi străzi ale Barcelonei, un bătrân se sprijinea în baston. Nepotul său, un adolescent firav cu un handicap la piciorul drept, îl ţinea de braţ.

O altfel de lume strivită de un oraş turistic.

Un vânzător de suveniruri care mi-a citit numele pe cartea de credit.
"Rozana", a pronunţat perfect, zâmbindu-mi. Când am început să-mi înşir lucrurile din geantă pe tejghea în căutarea portofelului mi-a zis să am grijă să nu fiu jefuită. "Oamenii de aici sunt foarte săraci şi nu fură din răutate, ci ca să-şi cumpere ceva de mâncare"- m-a impresionat profund.



Sagrada Familia, atât de singură şi de tristă, sufocată de macarale, marea, izbită de toamnă, cerul, luminat de soare, fericirea...la fel de primejdioasă precum frumuseţea unui cactus. Barcelona.

Dimineţile în Las Ramblas erau toate la fel pentru artiştii stradali, ei oferind spectacolul trist al minutelor în care îşi concepeau deghizarea pentru a-i distra pe turişti în schimbul a câţiva cenţi.

Sangria nu e bună dacă n-o împarţi cu cineva, iar peştele e deseori la fel de uscat precum limba catalană.

Portretiştii desenează de zor, unii chiar cu mâinile bandajate. Au degetele pătate de cărbune şi privirile melancolice.

Mi-e dor de vremurile pe care nu le-am trăit, plimbându-mă alături de Picasso pe străzile întortocheate, strâmte şi bogate arhitectonic ale acestui oraş. Barcelona.



Diferit faţă de cum îl prezintă Woody Allen, mai uman decât în tratatele de istorie şi atât de muzical... că te doare. Acordurile de chitară însoţesc apusurile de soare văzute de pe platoul Palatului Sant Jordi şi urletul unei femei bătrâne îşi croieşte noaptea drum până la stele şi-napoi.

Nostalgia acestui oraş, pe cât de frumos, pe atât de apăsător, m-a cuprins în ghearele ei, obligându-mă să mă trezesc dimineaţa cu dorinţa de a mă întoarce mereu spre aceleaşi locuri care m-au fermecat.



Barcelona este un loc de suflet, pe care-l simţi mai mult decât îl vezi şi inevitabil te gândeşti la el ca la o poveste de dragoste imposibilă: îl porţi în sânge, dar nu ţi se dăruieşte niciodată pe deplin.

Iar "Barcelona mea" va fi întotdeauna înfrumuseţată de vocea lui L. Cohen.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer