Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Doza săptămânală de eroism

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dexter (Dexter): Când Rambo l-a cunoscut pe Monk


Georgiana Ilie

09.11.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Un criminal în serie e un criminal în serie e un criminal în serie. Dar ce te faci când victimele lui sunt tot criminali în serie care au reuşit să scape de sistemul de justiţie din cauza unor erori procedurale, a unor avocaţi şmecheri sau pur şi simplu pentru că nu au fost prinşi niciodată? Parcă ideea că cineva are grijă de ei nu mai sună aşa de rău.

Dexter Morgan lucrează la Poliţia Miami. Nu este poliţist - ca tatăl lui, Harry, sau ca sora lui, Debra - ci criminalist. Analizează dinamica - traiectoria, viteza, condiţiile - sângelui la locul unei crime. Recreează din fire roşii de aţă traseul străbătut de fluid şi spune povestea crimei. Cam aşa:

Dar acest serial nu este despre munca lui de detectiv care prinde criminali. Decât dacă interferează cumva cu serviciul lui de noapte: de justiţiar care omoară ucigaşi în serie. Abia acolo îi vezi talentul, chemarea şi măiestria. Mai întâi strânge dovezi că sunt vinovaţi. Apoi îi urmăreşte şi le învaţă obiceiurile. Apoi îi răpeşte (fie strangulându-i, fie drogându-i) şi îi duce într-un loc care are legătură cu asasinatele comise. Locul este pregătit în avans: e tapetat de sus până jos cu plastic şi de jur împrejur sunt puse imagini cu victimele şi rudele lor. Când se trezeşte criminalul / victima, îşi dă seama că este dezbrăcat şi înfăşurat în folie alimentară. Nu se poate mişca. Nu e nimeni să-l audă. Dexter îi spune de ce îl omoară. Apoi îl taie pe obrazul drept şi colectează o picătură de sânge pe care o pune între două lamele de laborator. Apoi îi astupă gura şi îi înfige un cuţit lung în inimă. Criminalul / victima moare. Dexter îşi pune o salopetă şi o mască de sudură, ia un fierăstrău electric şi face cadavrul bucăţi. Îl împachetează în saci de plastic împreună cu restul decorului şi îl aruncă în largul oceanului. În urmă nu mai rămâne nimic: nici amprente, nici probe, nici regrete.

Dacă tot ce ar face Dexter ar fi să îi urmărească pe aceşti nenorociţi şi să le ia gâtul, nu ar fi aşa de ciudat. Dar el o face cu ritual, colecţionează trofee care să-i amintească de ei şi o face cu o discreţie absolută. Adică actele lui nu au un rol social. Sunt doar o canalizare a aceluiaşi instinct criminal pe care îl pedepseşte la victimele lui. Dexter este un criminal în serie, mai bun decât cei înfăşuraţi în plastic doar pentru că mijloacele lui sunt ghidate de un cod de valori. Dacă de obicei spunem că scopul scuză mijloacele, de data asta mijloacele sunt cele care scuză scopul. Iar scopul este întotdeauna satisfacerea dorinţei de a ucide.

Aşa îl cunoaştem pe Dexter: un asasin liniştit, cu o viaţă banală, singuratică. Detaşat emoţional de orice fiinţă vie din jur - şi ataşat până peste poate de fantoma tatălui lui, care apare mereu când are vreo dilemă - Dexter interacţionează doar cu sora lui (superficial), colegii de la muncă (la bere) şi are o idilă asexuată cu o femeie care e victimă a violenţei conjugale. Toată atenţia îi este concentrată pe cariera lui de noapte.

Până când începe o altfel de idilă cu un criminal în serie care umple oraşul de cadavre de femei dezmembrate, scurse de tot sângele şi legate cu fundă roşie. Apoi Dexter găseşte în propriul congelator o păpuşă Barbie dezmembrată şi aşezată la fel ca victimele celui care ajunge cunoscut ca Ice Truck Killer. Şi legată cu fundă roşie. Mănuşa a fost aruncată. Dexter este fascinat, măgulit şi plin de adrenalină pentru că simte că şi-a întâlnit în sfârşit egalul. Cineva care să îl înţeleagă. Care ar putea fi într-o zi partenerul lui.

Numai că nu toţi criminalii în serie meticuloşi şi admirabili sunt la fel de bine crescuţi ca el.

Cam asta e premiza primului sezon din Dexter. Un amestec de procedural drama (genul CSI, The Mentalist, NCIS, Bones), mitologie de benzi desenate (Dexter este arhetipul clasic al justiţiarului tip Batman, care nu are puteri supranaturale) şi fatalism noir à la Hitchcock, Dexter convinge pentru că personajele sale se mişcă natural într-o lume în care oamenii nu sunt buni sau răi, ci doar supuşi greşelii. În ciuda unui filtru de filmare care dă un efect de supraexpunere, de strălucire, serialul te ţine într-o tensiune întunecată în care personajele par să fie mereu cu un picior în iad şi unul în rai.

Succesul lui Dexter nu este surprinzător. Justiţiarii au fost întotdeauna, încă de pe vremea haiducilor, populari. Cu toată povestea de bază, cu motivaţiile lui Dexter, cu modul în care îşi ţine sub control instinctul criminal, lucrul pe care îl spui prima oară despre el este că ucide criminali în serie. Suficient cât să nu mai conteze nimic altceva. Oamenii cred mereu că statul este un opresor - le ia banii, nu le repară drumurile, nu îi protejează de rău - şi toţi visează să îşi facă dreptate pe cont propriu. Îi împiedică însă tocmai sistemul pe care îl blamează, pentru că nu ştiu cum l-ar putea evita. Aşa că un Dexter care ştie cum să facă asta şi rezolvă şi problemele pe care statul nu a fost în stare să le rezolve este un idol, chiar dacă se abţin să îl aduleze public. Dexter este fantezia întunecată a tuturor celor care s-au simţit nedreptăţiţi. Din fericire, este doar o supapă imaginară, oferită de unul dintre cele mai bine construite seriale fantasy care au rulat vreodată.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer