11.11.2009
Să vă zic întîi cum e cu spectacolele şi criticii care scriu despre ele. Se întîmplă aşa (un fel de fenomen ştiinţifico-fantastic mioritic): te duci ca omu' cinstit la teatru şi vezi ceva care nu rupe gura tîrgului, da' merită o vorbă de bine, că e curat, onest, onorabil jucat şi nu dă regizoral cu textu' de pămînt (treabă rară şi demnă de apreciat pe meleagurile astea). Şi zici că OK, despre asta merită scris. Dară pe urmă, cînd faci prostia să recomanzi tărăşenia teatrală altcuiva (că oricum nu prea ai de unde alege), eventual, te mai duci şi tu, cu speranţa c-o să ai parte de o seară liniştită, ei bine, ce constaţi? Că la a ţîşpea reprezentaţie, spectacolul nici nu mai are bunul simţ să semene cu ce-ai văzut la premieră, doar textul e acelaşi (iar actorii joacă aceleaşi personaje, chiar dacă nu şi aceleaşi roluri). Aşa că pici de prost lăudător. De ce nu-s în stare spectacolele româneşti să semene cu ele însele de la o lună la alta? Ei, asta nu pe mine să mă întrebaţi. Pe traseu mai constaţi că lumea nu ştie diferenţa dintre spectacol de teatru şi performance, şi le foloseşte în variaţie liberă (din obişnuinţă, că doar avem ceas şi oră, glas şi voce, vreme şi timp). Aşa că nu ştii cine despre ce vorbeşte. Că avem memorie scurtă şi orice import, chiar trecut pe la faţa locului, pare semn de originalitate. Etc.

Fix asta am păţit şi la Festivalul Naţional de Teatru: ce văzusem n-am recunoscut şi ce nu văzusem, de cele mai multe ori, mai bine nici nu vedeam (pe formula consacrată "am ieşit de la mai multe spectacole decît am intrat"). Am mai spus-o, cred cu pasiune că teatrul românesc e un mediu propice întreţinerii atitudinilor paranoice. Iar printre manifestările de paranoia de grup şade şi ideea fixă că cineva e de vină. Nu că m-aş apăra pe mine, da' hai să ne gîndim la dilema naţională - "Eu cu cine votez?" - aplicată criticului. Omu' care scrie despre teatru ştie (dacă are noroc) că le vorbeşte, în primul rînd, în ciuda aparenţelor, nu artiştilor, ci spectatorilor, iar publicului nu-i poţi spune la nesfîrşit unde să nu se ducă la teatru. Din cînd în cînd, tre' să răscoleşti în cutie şi după ceva de mers la. Să alegi din ceea ce vezi cel mai mic rău posibil şi să încerci să explici de ce la ăsta merită mai degrabă decît la altele; aşa e cu, vorba ceea, materialul clientului (cel mai mare compliment mi l-a făcut odată o regizoare, care n-a înţeles din ce scrisesem dacă mie mi-a plăcut sau nu spectacolul; păi nu despre ce-mi place mie e vorba...). Critica de teatru nu funcţionează pe bază de virtualitate, de ce-ar fi dac-ar fi, e un compromis cu realitatea fabricată de alţii. Sigur că, autoderiziunea şi autoflagelarea făcînd parte din identitatea naţională, aplauze obţii mai curînd cînd dai cu parul, da' dacă toată lumea te ascultă şi nu se mai duce la teatru, atunci despre ce-o să mai scrii? (Ignor tenace faza în care critica face trocuri de influenţă cu spaţiul editorial, pentru că atîta vreme cît n-am caltaboşii şi înregistrarea...)

Iar dacă în aceste rînduri nu s-a putut citi nici un reproş la adresa selecţiei critice a Festivalului Naţional, asta nu se datorează doar faptului că, încredere avînd eu în caracterul previzibil al artei locale a spectacolului, m-am dus la FNT cu măsură şi precauţie. Motivul e că, din febra lucrurilor privind, problema (haznaua) e atît de adîncă, încît a o pune pe seama unui singur om e flatant pentru omul în cauză, dar neconstructiv. Uitaţi-vă în jur, trăim, instituţional, în plin avînt reacţionar, iar artistic, în plină contemplare, nesancţionată (că cine a mai rămas să sancţioneze?), a buricului personal. În timp ce lumea teatrală se osifică în comunitate epistemică (ne sîntem din ce în ce mai accesibili doar nouă înşine), în jur, toţi ajung să creadă că valoarea în arta spectacolului se stabileşte prin plebiscit şi că la teatru (nu ca la muzică, arte vizuale sau literatură) oricine se pricepe. Chestia aia minoră, care ar schimba relaţia criticului cu cititorul lui şi al artistului cu publicului lui, şi anume educaţia teatrală, n-are cine-o face, că nu e destul de glamouroasă pentru filozofii teatrului. Care, de la etajul trei al turnului, sparg seminţe în capul cui o mai trece pe dedesubt. Osul la treabă, domnii mei!

0 comentarii

Publicitate

Sus