22.11.2009
In memoriam Gheorghe Dinică

Timpul se dovedeşte a fi uneori suficient de crud încât să te pregătească pentru tragedii. Tu speri şi te rogi şi crezi că nimic rău nu se va întâmpla, dar până la urmă primeşti lovitura de graţie.
Acea lovitură care te trânteşte la pământ, te lasă mut de durere şi nici măcar nu-ţi dă voie să plângi imediat.

Şi ţii plânsul în tine şi mergi pe stradă precum o fantomă a zilei de ieri, pentru că azi nimic nu mai pare a fi la fel, deşi... viaţa continuă.
Viaţa din jurul tău, viaţa ta, lumea, care se mişcă nestingherită.
Iar tu te ridici şi pleci mai departe fără să te uiţi în urmă. Rana se va cicatriza, păstrând un regret care va reveni din când în când şi îţi va tulbura memoria, dar nu te uiţi în urmă. Da, totul se întâmplă fără ca tu să te uiţi în urmă. Şi oamenii te judecă.

Sunt toţi aceia care n-au avut prea mulţi morţi şi care cred că îşi permit să te judece pentru că nu întorci privirea sufletului înapoi. Însă ei nu ştiu că dacă ai face-o, chiar şi pentru o secundă, ai rămâne paralizat de dor, prins într-un moment pe care n-ai fi vrut să-l retrăieşti vreodată: acela al pierderii.

Aşa că nu rămâne decât trecutul, care va dăinui în amintiri.
Un trecut continuu.

0 comentarii

Publicitate

Sus