03.01.2010
Prima oară l-am văzut la Târgul de carte din toamnă. Era îmbrăcat gros şi trecea, anonim, printre ceilalţi vizitatori. Cineva ne-a făcut cunoştinţă. Cumva, ştiam că n-o să-şi mai amintească de mine, lucru firesc de altfel, din moment ce eram unul din sutele de chipuri care îi invadau lumea în fiecare zi.

Mai târziu, în iarna aceluiaşi an, l-am zărit în pasaj la Universitate. Vechiul pasaj. Cel cu anticariatele...
I-am zâmbit doar şi mi-a răspuns tot cu-n zâmbet. La fel de firesc. Evident că habar n-avea cine sunt.

Două toamne au trecut până ne-am întâlnit din nou, la redacţia unde se întâmpla să lucrăm împreună. I-am întins mâna, m-am prezentat, i-am spus că îl iubesc de când mă ştiu şi îl respect foarte mult. A râs şi m-a sărutat patern pe frunte.
L-am întrebat cum de reuşeşte să scrie la fel de frumos şi cu pildă în fiecare zi.
Mi-a răspuns că trebuie să-ţi iubeşti meseria. Şi a plecat.

Ştiu că nici data viitoare nu-şi va aminti de mine.
În lumea lui, mă număr printre cei ce-l citesc dimineaţa la cafea.
Nimic mai adevărat.
Doar că în lumea mea, el este cel care m-a învăţat prima "lecţie de jurnalism", arătându-mi de fapt ceea ce ştiam deja şi poate că mi-era prea teamă să recunosc.

0 comentarii

Publicitate

Sus